Lexiconul figurilor căjvănare

Asemeni baronului de Lövendal în pictură, Piţu face în scris diverse portrete ale consătenilor săi bucovineni din Cajvana, oameni ai copilăriei şi tinereţii sale, dar cu întoarceri la începutul de secol XX şi cu trimiteri frecvente în vremurile globaliste de azi, căci, vorba autorului, găseşti căjvăneni şi-n fundul mării. Lexiconul este un inventar faptic uman absolut fabulos, care, prin cumul, dă naştere unei monografii subiective, turbulente, viscerale, dar şi surprinzător de lirice pe alocuri, a lumii căjvănene, a lumii ţărăneşti de secol XX până la urmă. Aici este greu să fac o filiaţie cu alt autor; îmi aduc aminte, de o pildă, de glimbocanii lui Al. Monciu Sudinski. În orice caz, suntem departe-departe de Toader Hrib din apropiatul sat Arbore, autorul unui jurnal ceauşin îndelung omagiat propagandistic pe vremurile celea, jurnal de care Cajvaneul also known as Don Luchino Pizzuti se debarasează într-o căcăstoare locală.

Modelul piţulian al Lexiconului nu este vreun prozator mai nou sau mai vechi, ci, cum mărturiseşte chiar el, paharnicul Constantin Sion cu Arhondologia Moldovei, un dicţionar al celor „rădicaţi din proşti” tare sucit, numai bun pentru gurmanzii şi rafinaţii literari de genul Cajvaneului, unul din aceia care sunt săturaţi până în gât de „bucatele” tradiţionale ale prozei. Dar neprozaicitatea este un alint al anarho-eseistului nostru! Vrea nu vrea, consideră nu consideră, Luca Piţu face proză, o proză în curmezişul celei româneşti cu ţărani, dar proză. ţăranii săi sunt departe de arhaicii şi idilicii sadovenieni, deşi interesul pentru arhaicitate şi cutume pitoreşti există la autorul nostru. Acestea vin însă pe linie cosmopolită şi livrescă, lecturile cele mai rafinate fiind puse în slujba pitorescului aspru căjvănar. Luca Piţu este un Creangă din Moş Nichifor Coţcariu şi Povestea poveştilor, dar un Creangă cu studii la Sorbona, fără a uita însă nici „sorbona” cealaltă, cea care în argou înseamnă „puşcărie”. Sau, ca să spun cu sintagma prietenului Dorin Aştefănoaie, este un „golan intelectual”, cu sensul poreclei de „golan”, devenită renume, dată demonstranţilor de acum un sfert de veac din Piaţa Universităţii.

Veselia maliţioasă pluteşte deasupra acestei lumi. În stil alert şi exuberant sunt descrise tipurile şi tertipurile uliseicilor (de la Ulise) căjvăneni, care, cum ne spune autorul, nu sunt nici pe departe ahileici. Trăiesc „sub vremi”, cum ar spune Cronicarul, şi nu bindisesc de asta, cum ar zice Humuleşteanul. Încorsetarea într-un biet articol de cotidian nu-mi permite să exemplific decât cu o frântură din portretul vărului Gavrilă al Irinii lui Ion Rusu, „un geniu al intervenţiilor lubrifiante din Anii şaptezeci”: „Vărul meu s-a dus la Bucale, încărcat cu ce trebuie, şi l-a rezolvit (pe un director de IAS – nota mea) într-o zi. Trucul lui, simplu: făcea pe ţăranul prost, timid, neajutorat. Îi pupa mâna portarului, apoi îi plasa discret un cadou sub masă, iar acesta, umflându-se în pene, îl întreba cu ce treabă venise din provincie. Vărul îi povestea cu încredere şi lux de amănunte, iar portarul, condescendent: „Lasă c-o rezolvăm noi, măi băiatule, nu-ţi mai face griji!”. Îi spunea, apoi, în ce ordine să bată la uşi, după ce semnături şi cum să împartă deştept bunătăţile din traistă, în ce fel să i se adreseze fiecăruia ori ce idiosincrazii posedă. Seara, mission accomplie.”

Una din sursele umorului provine din „auzul” fin al autorului. O soră Mădălina, aflând că e burlac, îi spune: „E mai bine, măi băiete, să zici vai de mine decât vai de noi.” La care Cajvaneul comentează: „La sagesse de la Terre, quoi! De aia nu mi-a fost niciodată jenă că m-am ivit pe lume între peizani, între rurali din aceştia, cu judecata limpede.” O altă ţărancă cu două fete spune că le va mărita când acestora „li s-or face ţâţele de-o chilă la fiecare”. O Varvară, Martoră Iehovină, fură barabule de la CAP. Prinsă de paznicul Vasile, replică antologic: Nu fur bunurile altora, frate Vasâle. Pământurile nu mai sunt ale nimănui de când ne-am colectivizat. Iau şi eu din Hambarul lui Dumnezeu.” Pe urmă cei doi discută toată noaptea pe teme dumnezeieşti şi pământeşti. Vămuiţi de un miliţian la comerţul lor ilegal cu purcei, căjvănenii demonstrează cum au văzut la tembelizor: „Jos tiranul! Jos dictatorul, jos genociudul!” Unor prunci, care întindeau mânuţele la bucatele de pe masa unde mâncau nişte activişti, mama le spune: „Buba! Caca! Mănâncă domnii!” Un Toader, căier din tată-n fiu, află din ziar despre criza petrolului din Texas şi murmură moromeţian: „Tot calul, săracul!” La fel de moromeţian, tatăl autorului cugetă după ce un moş Anton trece şi nu salută: „Mădălină, vezi tu, omul, când îmbătrâneşte se face ca cucobelciul!” Şi nu mă pot abţine să nu mai dau un exemplu (în dauna finalului lui Mandea, care ar fi fost… ehehei!). Un soldat din Cajvana primeşte nişte informaţii confidenţiale de la un domn colonel: „Tovarăşe soldat Negruşeri, îţi dezvălui un mare secret, dar rămâne între noi – căci am mare încredere în tine: armata Republicii Socialiste România e cea mai bine echipată şi mai puternică din lume.” Fereşte, Vladimir Vladimirovici!

Spaţiul tipografic face să mă opresc aici. Voiam să vă vorbesc despre feţele inaparente ale lucrurilor, despre umorul folosit ca o sepie, care aruncă înşelător norul ei de cerneală peste această lume căjvăneană şi românească, despre o replică a poetului Nicolae Turtureanu, care spunea după lectura uneia din ultimele cărţi piţuliene: „Vezi că Luca s-a mai domolit?” Dar…

P.S. Totuşi: Piţu îşi ameninţă cititorii, „chiar cocoşat de beteşuguri senectutice”, şi  cu alte lexicoane, printre care un Lexicon al figurilor universitare. Mamăăăă!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist