Mic jurnal de ţară

24.09.15

Azi dimineaţa, încă nici nu apucasem să iau micul dejun, a bătut cineva la poartă. Ies, deschid. Era ultima săsoaică din sat, o femeie-n vârstă, evident, care stă la câteva case mai sus, vizavi de şipotul de unde iau apă pentru gătit (cea din fântâna noastră e prea „tare”, are prea mult calcar, parcă…).

– Am vorbit cu Oara să-mi spună când vii şi mi-a zis că te-a văzut mergând după apă.

– Păi, da am venit de ieri.

– Ai să-mi dai şi anul ăsta nişte nuci?

– Am, pot să vă dau şi de-acuma, de anul trecut…

– Ei, d-ăia mai am ceva, vreau nuci noi.

– O să vă dau, să-i strâng întâi, abia am adunat o corfă.

– Ştii c-a fost unchiul tău aici?

– Ştiam că trebuia să vină.

– Marţea trecută au plecat înapoi, cu ginerele şi vară-ta, Anita. Pe 15 octombrie vine Meinhard (alt văr de-al meu, fiul acestui unchi), a dat comandă să fac o supă de tăiţei (adică de găină, se subînţelege). O să vină cu nişte nemţi cu avionul până la Sibiu, de unde iau o maşină închiriată, n-o să stea decât vreo trei ore, i-a invitat şi pe kuratorul Bisericii şi pe Kantergetz. O să fii aici?

– Cel mai probabil, da, pentru că pe 16 trebuie să fiu la Sibiu, la Casa Luxemburg.

– A, asta-i bine, că cine să stea de vorbă cu nemţii ăia, eu trebuie să gătesc, să pregătesc masa…

25.09.15

Azi m-am apucat să cosesc iarba pe râpă. Până la râpă, de cosit o „coseşte” regulat calul vecinilor. Mă dusesem să văd ce-i pe acolo, dacă sunt ceva mere (ionatane şi un soi căruia în săseşte îi zicem Quiddenappel – mere de gutui). Erau. Am adunat o găleată plină ochi, apoi mi-am zis că nu se poate să rămână iarba aia veche, aşa, de arată grădina părăsită şi sălbatică. Mi-am luat deci coasa şi m-am apucat să cosesc. Am obosit repejor – dincolo de faptul că iarba era veche, bună parte căzută, mai era şi pe râpă, plus că eu, nu-i aşa, mi-s cosaş amator… Am făcut o pauză, am mers până-n casă, mi-am luat o plasă şi cele două sticle de bere goale şi am ieşit până la magazinul la doi paşi, în piaţa satului. Cum ies din curte, pe trotuarul de pe partea cealaltă a drumului (făcut încă în comunism – pe partea noastră nu-i trotuar) urca la deal o femeie în vârstă. Zic „Bună ziua”, femeia răspunde, se opreşte şi mă trezesc că mă-ntreabă:

– Mai trăieşte mama?

– Da!, răspund.

– Da?!? No, să-i transmiteţi voie bună şi sănătate…

– De la cine?

– De la femeia lui Ion, Ion Salomiu! Câţi ani are?

– Are 92 de ani jumate!

– Da?!? No, înc-o dată, sănătate îi doresc.

– Vă mulţumesc, o să-i transmit. Şi eu vă doresc sănătate!

– Doamne ajută!

– Doamne ajută!

După ce-am mâncat de prânz (pe la patru după masă – zeamă de fasole verde, producţie proprie), am ieşit până-n curte. Cerul se acoperise, era cald şi apăsător. Şi domnea o linişte aproape totală. Stai aşa, mi-am zis, faza asta o ştiu, am mai văzut eu chestia asta! Ia să bag nucile (întinse la uscat pe o pătură) în casă, să strâng repede otava. Am spălat rapid şi două oale umplute cu apă de ploaie (în care aseară şi azi dimineaţă am făcut un pic de dulceaţă de zmeură de toamnă). Apoi m-am dus să umplu coşul cu lemne de foc de sub şopru. În timp ce făceam şi nişte aşchii de aprins focul, ce-mi aud urechile? Nişte stropi! N-am ajuns bine în casă că s-a şi pornit o aversă de… vară de toată frumuseţea, cu ceva gheaţă la început, cu ceva tunete-n depărtare! Ha, ce-am mai simţit-o venind! Am fost de-a dreptul mândru de mine!

26.09.15

Lăsând să meargă cât e ziua de lungă şi noaptea de lată radioul, invariabil pe Radio România Actualităţi, am ajuns la concluzia că România pare să fie, totuşi, o ţară normală cu oameni normali. Dacă vreţi să vă convingeţi de asta, închideţi televizorul şi porniţi radioul – pe RRA, desigur, şi nu pe vreun post privat cu vreo doi ţăcăniţi pe post de moderatori şi muzici stridente!

29.09.15

De Ziua Mondială a Inimii, am cules azi de la RRA următoarea frază faină, rostită de-un medic din Bistriţa (parcă): „Mişcarea dă zilei viaţă şi vieţii zile!”

Cum, după două zile şi trei nopţi de ploaie aproape neîntreruptă, nu mai era chip să amân mersul până la Sălişte (pentru a achita costul pe un an al curentului electric consumat la Amnaş) şi apoi la Sibiu (pentru cumpărături, luat bilet de întoarcere cu reducere – am card de reducere 25% etc.), m-am şi pus pe drum, mergând, în total, 15 km pe jos. Cât pentru 5 zile, după recomandarea de-a merge pe jos măcar 30 de minute/zi.

P.S. În drum spre Sălişte, după nici 100 de metri am făcut ochii mari văzând nişte rândunele pe sârmă: ce fac astea aici, frate, au pierdut avionul spre Egipt? Or fi bolnave, mi-a zis apoi, cineva. 

Michael Astner este poet, traducător şi publicist