Mic tratat despre iubire (I)

Lucrurile simple sunt deziluzionante. Aceasta este marea lor calitate: că nu îţi mai permit să te iluzionezi, să te minţi – şi astfel să îi minţi pe alţii. Voi vorbi aici despre iubire în modul cel mai simplu, mai deziluzionant de care sunt capabil. Subiectul însuşi mi-o cere.

Voi începe cu forma cea mai des întâlnită a iubirii: cu iubirea sinceră. Sigur, iubirea sinceră nu este neapărat şi întotdeauna cea mai răspândită. Romanticii – din orice timp şi din orice loc – sunt cei care o răspândesc: este crezul lor. Dar e suficient ca într-o anumită epocă sau într-un anumit loc să existe un singur romantic pentru ca iubirea aceasta sinceră să cuprindă toate inimile – cel puţin ca ideal, dacă nu ca realizare.

Burghezul – din orice timp şi din orice loc – începe să îşi facă procese de conştiinţă. El e un om cinstit: îşi iubeşte sotia, dar descoperă brusc că o face într-un mod cam meschin, cam “burghez". Conservatorul – din orice timp şi din orice loc – fie devine mistic (ideile sale despre nobleţe aproape că îl obligă la asta), fie devine rece, glacial, imagine în oglindă a torentului de lavă care se răspândeşte în jurul său. Iar femeile, ele cu toate oftează, extaziate şi deznădăjduite. În fine, Prinţul lor a sosit, călare pe calul său alb. E aşadar vremea ca ele să capituleze, să se lase răpite.

Deşi nu face obiectul acestui studiu, poate că ar merita să discutăm puţin despre romantismul feminin. Sunt unii care susţin că acest romantism e dovada clară a faptului că femeile visează, în secret, să fie violate. Eu cred că lucrurile stau tocmai pe dos. Mii de ani, femeile au fost sistematic violate. Ele au fost proprietatea tuturor stăpânilor: a şefilor de trib, a cuceritorilor, a nobililor şi a regilor. Ba chiar şi a bărbaţilor lor, înzestraţi cu "drepturi conjugale". Independent de voinţa lor, independent de alegerea lor, adesea chiar împotriva voinţei bărbaţilor lor (supuşi puterii suverane a sabiei), femeile trebuiau să facă pe plac stăpânilor. Adică, spus direct, să se lase violate.

Violul devine parţial nesistematic numai în rarele regimuri de libertate cunoscute nouă în anumite epoci şi la anumite popoare. Dar nici măcar aceste regimuri nu sunt suficient de puternice pentru a aboli complet violul sistematic. Chiar şi în ele există stăpâni: legiuitori, judecători, apărători ai legii, miniştri, şefi de stat, primari, consilieri locali, ş.a.m.d. şi oriunde există stăpâni, posibilitatea violului sistematic rămâne intactă. Probabil că singura ordine în care violul devine absolut nesistematic este ordinea proprietăţii private şi a liberei concurenţe. Numai într-o astfel de ordine comportamentul agresiv al potenţialilor stăpâni este anulat de oferta celorlalţi. Existenţa posibilităţii reale de a alege îi "scoate de pe piaţă" pe ofertanţii de agresiune fizică.

Dar noi nu trăim într-o astfel de ordine – pe care unii o consideră fie "utopică", fie "anarhică". Prin urmare, violul sistematic rămâne o constantă a existenţei feminine. Şi astfel, romantismul lor devine perfect inteligibil: e o soluţie de apărare. Cel la care visează ele este un Prinţ – şi asta este o dovadă de realism. De la prinţi, de la stăpâni vine răul, ei sunt violatorii. Trebuie deci un Prinţ, un egal al acestor stăpâni, trebuie cineva care poate să le apere de pretenţiile acestor stăpâni, de coşmarul lor cotidian. Şi mai trebuie ca acest Prinţ să le cheme de bunăvoie; ele îl vor urma de bunăvoie.

La drept vorbind, nu e nimic "romantic" în romantismul feminin. E doar, puţin cosmetizată, dorinţa lor de a nu fi violate şi de a fi apărate împotriva potenţialilor violatori. Tocmai acestei dorinţe îi răspunde, în primă instanţă, romanticul. Şi tocmai de aceea femeile sunt primele "cliente" ale sale.

Dar şi primele care îl resping. "Prinţul" acesta romantic nu le poate apăra de nimic, pentru că pur şi simplu nu înţelege nimic. Când e seducător, e aidoma tuturor celorlalţi prinţi. E tot un violator, dar unul "sincer". Şi când nu este astfel, când refuză să fie un violator, e jalnic: se apucă să venereze femeia. Ea dorea să fie liberă, şi a răspuns la promisiunea libertăţii. Dar iată că nu e liberă; e stăpână, obiect de cult. Şi cine e mai rău, stăpânul care o violează, sau sluga care o venerează?

Niciunul dintre ei nu o cheamă, de fapt. Unul îi ordonă, celălalt îi cerşeşte. În aceste condiţii, normal, femeia e descumpănită. Ea îşi poate spune, pe drept cuvânt: "Bărbaţii sunt intratabili!" (După cum şi bărbatul e complet buimăcit. "Uite, îşi spune el, nu vrea nici cu mine, nici cu celălalt! Cine s-o înţeleagă?")

Pusă în faţa acestei opţiuni, femeia trebuie totuşi să aleagă. Şi alege absolut corect, de fiecare dată. Stăpânul acesta, bărbatul acesta netrebnic, ticălos, e totuşi bărbat! Prinţul căzut, prinţul tenebrelor, e totuşi prinţ! Celălalt e doar o slugă. Aşa că se întoarce la violator. Şi nu e numai asta. Romanticul i-a promis libertatea, dar a minţit-o. În locul libertăţii i-a oferit o slugă care să o venereze. Pe lângă această tortură, cealaltă, a violului, e floare la ureche, e infinit mai blândă, mai suportabilă.

Publicitate și alte recomandări video