Mic tratat despre iubire (II)

"Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" Formula aceasta, rostită de un călugar ortodox, e formula de destin a femeii. Deşi poate că o femeie ar fi spus "Ţine-ţi mintea şi trupul în iad şi nu deznădăjdui!" Stăpânul nu i-a promis niciodată nimic, decât că o va viola ori de câte ori va avea el chef. El e un ticălos, dar şi profund cinstit. Îi ia trupul, dar îi lasă întreagă speranţa. Şi astfel femeia rămâne în iad. Dar Prinţul ei este şi el acolo, ea îl presimte şi îl aşteaptă. Şi uneori, noaptea, el se apropie de ea şi o sărută în treacăt. Ca o promisiune că va veni.

Mă tem că astfel am spulberat un mit: cel al femeii care-ţi cade în braţe din prima clipă. Sigur, uneori lucrurile aşa se întâmplă. Dar cine pretinde ca lucrurile să se întâmple astfel mereu, cine promulgă drept criteriu al iubirii adevărate caracterul brusc, imediat al dăruirii celuilalt se înşeală. El nu observă faptul fundamental că femeia este în iad, ba încă într-o poziţie şi mai proastă decât a bărbatului.

Prin urmare, miza este, pentru femeie, uriaşă. Dacă iubirea e adevărată, ea câştigă totul. Dar dacă e falsă, pierde totul. Din paradisul momentan şi iluzoriu, va cădea brusc în infernul etern. Iar această cădere este cumplită. După o iubire eşuată, o femeie se regăseşte mult mai greu decât un bărbat. După un astfel de eşec, infernul este pentru ea încă şi mai terifiant. (De aceea, multe femei renunţă în timp să mai caute iubirea şi îşi aleg bărbaţii după alte criterii. E o soluţie pragmatică şi perfect inteligibilă, care se explică prin amploarea suferinţei în caz de eşec. Totuşi, soluţia este greşită).

Este adevărat că, atunci când iubeşte, femeia iubeşte din prima clipă. Alegerea este făcută. Dar între "prima clipă" şi "primul pas" intervine adesea distanţa. Femeia, cum spuneam, este în iad şi aşteaptă. Ea a ales, dar nu ştie prea bine ce. Şi nici nu îşi permite să rişte totul dintr-o dată. Dacă cel pe care ea l-a ales nu o iubeşte cu adevărat? Dacă e doar un romantic? Aici nu prea contează declaraţiile bărbatului, şi nici faptele lui care vin să îi sprijine declaraţiile. Miza este prea mare, şi ea aproape că o obligă pe femeie să îşi disimuleze alegerea, să temporizeze.

Spre deosebire de majoritatea bărbaţilor, femeia, după ce a ales, deschide ochii. Alegerea poate fi oarbă, perfect întâmplătoare. Dar din acel moment ea se lansează într-o aşteptare activă. Şi de aceea "prima clipă" nu generează neapărat "primul pas". Pentru acest prim pas trebuie să existe semne – pe care femeia le pândeşte, le caută, le presimte fără să le ştie prea bine.

Din acest punct de vedere nici bărbatul nu se găseşte, la drept vorbind, într-o situaţie mai bună. Iată, femeia i-a căzut în braţe, ca şi cum ar fi venit de undeva de sus. Imediat sau după un timp oarecare, de bunăvoie sau sedusă (ori poate chiar siluită, ori seducându-l ea pe el) – nu contează. Ceea ce contează este că faptul acesta al căderii e unul ambiguu. De sus poate cădea mana cu care Dumnezeu şi-a hrănit poporul în deşert; tot de sus se pogoară şi Duhul; dar tot de sus cade şi Lucifer. Prin urmare, ce anume a căzut în braţele bărbatului? Pe cine ajunge el să găzduiască în intimitatea fiinţei lui?

Această lungă paranteză şi-a avut rostul ei: acela de a preciza problema. Iubirea nu este nici exactă, nici rigidă. Cu toate acestea, ea este o disciplină (deşi majoritatea oamenilor nu o consideră astfel). Fiind aşadar o disciplină, iubirea este riguroasă. Prin urmare, ea are propriile ei semne lipsite de echivoc. În cele ce urmează nu voi face altceva decât să precizez aceste semne.

Mă întorc astfel la iubirea sinceră, prima care se cuvine analizată. Aproape toată lumea va admite că sinceritatea este o caracteristică necesară a iubirii. Ei bine, eu susţin că sinceritatea falsifică iubirea, şi că iubirea sinceră nu este iubire deloc.

Sinceritatea presupune o relaţie directă, imediată, a cuiva cu sine însuşi. Dar această relaţie este una exclusivă între eu şi mine însumi. Cu alte cuvinte, ea este inaccesibilă celeilalte persoane şi neinteligibilă pentru ea. Vedeţi? În sinceritate, celălalt nu există şi nici măcar nu poate exista. Sinceritatea este afirmare de sine şi atât – şi nimic mai mult. Prin urmare, sinceritatea îl aneantizează pe celălalt. Dar noi afirmăm, pe de altă parte, că iubirea este o relaţie între două persoane: între un "eu" şi un alt "eu". În bună logică, rezultă de aici că iubirea sinceră nu este iubire deloc. "Iubirea sinceră" este o contradicţie în termeni.

Chiar şi atunci când nu ne pricepem deloc la logică, obişnuim să spunem că sinceritatea, dacă ar fi aplicată, ar distruge instantaneu relaţiile dintre oameni. Prin ce miracol ajungem atunci să credem că acest catalizator al haosului trebuie să fie o condiţie necesară a iubirii? Dacă sinceritatea aruncă în aer toate relaţiile dintre oameni, cum ar putea ea să fie temelia celei mai profunde, celei mai intime legături dintre un "eu" şi un alt "eu"?

Totuşi nu conţinutul sincerităţii este cel care distruge relaţiile dintre oameni, ci sinceritatea ca atare. În sinceritate, celălalt "eu" nu mai există, celălalt "eu" este subjugat, este violat. Violatorul obişnuit nu pretinde că o iubeşte pe femeia pe care o violează, şi nici că ceea ce face el este virtuos, nobil şi bun. Dar "îndrăgostitul sincer" – bărbat sau femeie – exact asta va pretinde. Şi astfel, iubirea sinceră falsifică profund iubirea. În cazul ei, răul devine bine – ba mai mult, răul nu mai există. Tot ce face "îndrăgostitul sincer" – bărbat sau femeie – este bun, pentru că este sincer. Violatorul obişnuit nu pretinde victimei sale decât supunere; "îndrăgostitul sincer" pretinde să fie iubit pentru sinceritatea sa. Unul se mulţumeşte cu trupul, celălalt vrea şi sufletul. Iubirea sinceră îţi oferă iadul absolut şi îţi cere să pretinzi că eşti în paradis. Sinceritatea face imposibilă opţiunea, distincţia, discriminarea – deci libertatea. Viciul devine astfel virtute absolută, acaparantă şi căreia nu i te mai poţi sustrage.