Mic tratat despre iubire (IV)

Avem acum toate elementele pentru a putea răspunde la întrebarea care ne frământă. Cum ştie celălalt dacă darul pe care îl primeşte este iubire sau nu? În primul rând, celălalt ştie ce primeşte. El poate primi un bun care să fie şi al lui şi pentru el. În acest caz, va şti că ceea ce primeşte nu este iubire, ci plăcere. La fel de bine însă celălalt poate primi un bun care să fie pentru el, dar nu al lui. Aceasta este o primă aproximare a răspunsului.

Să nu ne oprim totuşi aici. Spuneam că, în iubire, ambele eu-ri posedă o existenţă de acelaşi ordin. Cu alte cuvinte, fiinţa iubită devine, prin iubire, o persoană – o fiinţă liberă, înzestrată cu demnitate ontologică. Iubiţi cu adevărat pe cineva dacă şi numai dacă fiinţa iubită se ştie pe sine liberă, absolut liberă cu dumneavoastră. Iubirea este producătoare de libertate, pentru că numai libertatea personalizează. Iubirea produce o realitate nouă: persoana celuilalt; nu un aspect sau altul al persoanei, ci persoana ca atare.

Sunteţi bărbat? Întrebaţi-o atunci pe femeia pe care o iubiţi: "Eşti liberă cu mine?" Doar dacă aveti curajul acestei întrebări sunteţi cu adevărat bărbat. Ba mai mult. Numai cel care iubeşte cu adevărat este de fapt un Prinţ – Prinţul acela despre care vorbeam la început. Numai el poate de fapt să cheme, pentru că numai el are pe cine chema. Numai în iubire celălalt "eu" devine la fel de real ca şi eu-l propriu.

Să ne înţelegem. Când iubeşti, nu înzestrezi pe cineva cu un set de drepturi neutre. Iubirea nu este o asociere între indivizi liberi (aşadar între persoane), ci condiţia de posibilitate a individualităţii libere (atât a celei proprii, cât şi a celuilalt). Iubirea personalizează. Cu alte cuvinte, ea este cauza – şi nu efectul – personalizării. Mai simplu spus, fiinţa iubita nu este o persoană – una şi singulară – mai înainte de a fi iubită şi independent de iubire. Dimpotrivă, numai iubirea îi conferă fiinţei iubite unitate şi unicitate, şi astfel o creează ca persoană. Drept urmare, iubirea este un act creator: ea îl creează pe celălalt ca persoană; nu îl inventează, nu îl descoperă şi nu îl recunoaşte – ci pur şi simplu îl creează.

"Cum anume face ea asta?", mă vor întreba imediat cei ce cred într-o "tehnică a iubirii". Sunt convins că răspunsul meu nu va mulţumi pe nimeni, dar el este singurul adevărat: nu ea face asta, ci dumneavoastră – şi anume, iubind pur şi simplu. Şi astfel ne întoarcem de unde am plecat. Vreţi să ştiţi dacă o iubiţi cu adevărat pe fiinţa iubită? Întrebaţi-o. Dacă ea se ştie liberă cu dumneavoastră, dacă n-ar putea fi liberă şi plină de sens fără dumneavoastră, înseamnă că o iubiţi cu adevărat. Invers, vreti sa ştiţi dacă celălalt vă iubeşte? Întrebaţi-vă cât de liber sunteţi, şi dacă aţi putea fi liber fără celălalt. Vreţi să ştiţi cine vă iubeşte cu adevărat? Întrebaţi-vă în absenţa cui nu aţi mai putea fi absolut liber.

La urma urmei, nu putem fi liberi decât în şi prin iubirea cuiva faţă de noi. Totul e să auzim această chemare. Dacă o auzim şi o urmăm, ne păstrăm libertatea. Dacă nu, am pierdut totul: nu mai suntem persoane, ci doar indivizi haotici, azvârliţi fără scăpare în marele haos pe care toţi stăpânii din toate timpurile şi din toate lumile obişnuiesc să îl numească, surâzând infernal sau binevoitor, "ordine". Dacă refuzăm chemarea, ne refuzăm adevăratei ordini – celei a libertăţii.

Să mergem mai departe. Libertatea aceasta la care mă refer este, în primul rând şi mai presus de orice, libertatea de a fi tu însuţi, de a avea un sens propriu. Ea este fundamentul şi corolarul libertăţii negative – a libertăţii de a nu fi agresat. Pentru că, evident, nu poţi pretinde dreptul de a nu fi agresat mai înainte de a fi "cineva". Sigur, juriştii se pot mulţumi cu mai putin. Pentru ei, simpla rezistenţă opusă de bărbia dumneavoastră la înaintarea pumnului meu poate fi de ajuns pentru a vă recunoaşte dreptul de a nu fi agresat. Faptul că posedaţi un corp care opune rezistenţă fizică altor corpuri şi că aveţi abilitatea de a folosi, oricât de rudimentar, un limbaj articulat, este suficient pentru ca juriştii să vă garanteze calitatea de persoană.

Din acest punct de vedere, este excelent că juriştii sunt cu mult mai puţin pretenţioşi decât filosofii – sau decât teologii. Dar să remarcăm totuşi că această calitate de "persoană legală" nu coincide neapărat cu cea de "persoană umană". O persoană umana este un sens individual de existenţă. Tocmai din acest motiv iubirea nu poate fi un contract de asociere, un "parteneriat". Şi tot de aceea multe persoane legale nu sunt, spre mirarea filosofului, persoane umane. Vedeţi, filosoful este un om blând şi naiv, care crede că oricine seamana cât de cât cu el este o persoană umană.

Sunt poate mai multe motive pentru care lucrurile nu stau aşa. Dar unul dintre ele mi se pare fundamental, chiar dacă formularea lui va atrage asupra mea un potop de ironii. Cred că persoanele umane sunt mai puţine decat persoanele legale din pricina rarităţii iubirii adevărate. Numai iubirea umanizează, numai ea antropomorfizează. şi aceasta pentru că ea oferă libertate fiinţei iubite: libertatea de a fi ea însăşi, de a-şi da sieşi sens. Persoana iubită se ştie pe sine deplină ca persoană; nu îi lipseşte nimic, chiar dacă din alte puncte de vedere îi pot lipsi multe.