Mihai Ursachi urmărit de Securitate

După ce a publicat studii despre Scriitori în arhivele CNSAS (2012) şi Marin Preda – Un portret în arhivele Securităţii (2015), Ioana Diaconescu aduce la lumină, recent, un volum care va stârni, sunt convins, discuţii nu doar în Iaşi: O conştiinţă literară: Mihai Ursachi în documentele Securităţii (Editura Junimea, 2016). Personalitate excentrică a vieţii literare din anii ’70, autorul Poemului de purpurănu avea cum să nu devină o ţintă a Securităţii: având în urmă o condamnare politică pentru tentativa eşuată de a fi fugit în Occident, trecând Dunărea înot, fiind intratabil, nedispus la compromisuri, criticând deschis politicile culturale ale ceauşismului, el era, din start, un individ periculos. Ca să-l controleze sau poate doar ca să-l compromită, Securitatea încearcă pentru început să-l recruteze. Iată prima informaţie importantă din aceste documente: Mihai Ursachi semnează, se pare, un pact de colaborare, pe care însă nu îl respectă. Citez dintr-un plan de măsuri redactat în 1973: „La data de 25 XI 1971 a fost recrutat ca informator al organelor noastre, având în vedere faptul că acesta are o sferă largă de informare din rândul scriitorilor, în rândul cărora se bucură de simpatie şi apreciere. De la data recrutării şi până în prezent, sus-numitul a furnizat note informative fără valoare şi cu mari insistenţe din partea noastră, dovedind că nu este sincer şi nu doreşte să colaboreze cu organele noastre”. Interesant ar fi fost să se fi păstrat şi notele informative scrise de Mihai Ursachi. Nu avem motive să credem altceva decât ne spune documentul oficial: că ele erau frugale, apatice, poate chiar realizate în bătaie de joc. Dar la fel de legitim este şi să avem dubii legate de existenţa lor; securiştii care instrumentau cazul complicat al unui scriitor cunoscut, dificil de controlat, aveau tot interesul să treacă în rapoartele oficiale cât mai multe reuşite ale lor. Dar să lăsăm deoparte această ipoteză. Întrebarea importantă este: existenţa unor astfel de documente îl transformă pe Mihai Ursachi în colaborator al Securităţii? Dacă ar mai fi trăit, nu am nici o îndoială că se vor fi găsit unii să-l acuze de poliţie politică, aşa cum au făcut şi cu Cezar Ivănescu sau cu Nicolae Breban. Se ştie că foştii deţinuţi politici erau obligaţi să comită o astfel de formalitate. Unii i-au dat conţinut, alţii au transformat-o într-o formă goală. În mod evident, Mihai Ursachi nu s-a lăsat transformat într-un informator. El este, aşa cum rezultă din rapoartele securiştilor, o persoană periculoasă, pe care sistemul o ţine sub supraveghere neîntreruptă tocmai din pricina comportamentului său provocator şi nescontat.

Mai mult decât atât: citind documentele încrucişate, rapoartele securiştilor, informaţiile diverşilor turnători, devine evident că scriitorul se ştie urmărit şi tocmai de aceea lansează tot felul de zvonuri de o stupiditate hilară. Când nu este rezervat, îşi duce urmăriitorii pe piste total false, le joacă, de fapt, farse. De pildă, „sursei Veronique” i se dă de înţeles că poetul ar deţine un… pistol. După ce aceasta alertează autorităţile, Mihai Ursachi îi declară că „nu fusese decât o jucărie”. În orice caz, scriitorul ticluieşte un joc absurd, mutând în derizoriu un întreg aparat de urmărire. O altă sursă, trimisă în recunoaştere în casa poetului, raportează: „Referitor la existenţa unor arme la el, nu am observat decât un cuţit care poate fi luat drept pumnal, dar este cam mic şi se serveşte de el la deschiderea sticlelor cu apă minerală la masă”. Prin urmare, pistolul deţinut de Mihai Ursachi este un biet briceag cu destinaţie domestică. Dar suspiciunea a fost stârnită, aşa încât Securitatea pune la cale o percheziţie, la baza căreia stă o scrisoare anonimă, conform căreia autorul Inelului cu enigmă „ar fi consumator de stupefiante şi deţine la domiciliul său cărţi interzise”. Prin urmare, sunt trimişi să investigheze cazul bravi „specialişti în probleme de stupefiante şi armament”. Rezultatul? Nul; sau aproape nul, căci tot ce găsesc compromiţător în locuinţa din Fundacul Dochia sunt câteva hârtii care conţin… trei poezii pornografice. Şi asta în urma unor eforturi insistente, care presupun misiuni trasate unor turnători, intervenţia cadrelor de Miliţie şi zeci şi poate sute de hârtii elaborate de Securitate. Ca totul să se acopere de un penibil şi mai gros, Mihai Ursachi îi transmite sursei „Donna Alba” (prezentă şi în dosarul lui Marin Preda: o poetă mediocră, dar disponibilă să amestece viaţa intimă cu misiile „patriotice” trasate de Securitate), căreia îi ştie cu siguranţă rolul pe lângă el, că, în timpul percheziţiei, „a făcut plajă gol în grădină. Negăsind nimic, poliţiştii i-au cerut scuze. El i-a tratat cu dulceaţă”. Scena devine demnă de un satiricon cinic. Regizat, fireşte, de scriitor.

Cine îl toarnă pe Mihai Ursachi? Evident, scriitorii. Că e vorba despre doamne ataşate intim de el, precum pomenita „Donna Alba” sau de colegi de breaslă, ieşeni, cei mai mulţi – ei, scriitorii, o fac meticulos, adesea cu frustrări vizibile. Cel mai aplicat este „Stan Petru”. Tentaţia de a ridica măştile este mare, dar şi prudenţa e necesară, pentru că, în astfel de situaţii eroarea înseamnă calomnie. Ce ştim însă despre acest martor al întregii vieţi a lui Mihai Ursachi? Că este un scriitor de vază al Iaşilor anilor ʼ70, mereu prezent în redacţiile „Convorbirilor literare” şi „Cronica” şi la întâlnirile scriitoriceşti. Ştie tot ce mişcă în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, tot ce se discută la şedinţele USR din Bucureşti. La un moment dat, Ursachi îi spune „poete”. Locuieşte în Ţicău sau în preajmă, fiind vecin cu autorul Arcăi. De aceea, are acces şi în spaţiul său domestic. Sunt convins că, din aceste date, se găsesc destui care să-l poată identifica. Câteva bănuieli am şi eu, dar nu am certitudini. De aceea, prefer să mă abţin. Oricum, nu cred că aceasta ar fi informaţia cea mai valoroasă din dosar.

Parcurgând aceste pagini transcrise şi ordonate cu acribie de Ioana Diaconescu, pătrundem în viaţa de zi cu zi a unui mare poet. Sursele biografice nu sunt de lepădat (în urma unor filaje, aflăm până şi programul zilnic dintr-o anumită perioadă a lui Mihai Ursachi). Dar ceea ce contează cu adevărat este lecţia de demnitate şi inteligenţă care se desprinde din aceste documente. Într-o epocă anapoda, Mihai Ursachi a ţinut la calitatea sa de poet şi şi-a desenat o viaţă pe măsura ei. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi