Motive de regret ultrapatriotic

Cazul Tarasiuc, chanteusa, cum îi zice, maliţios, Vasile Gârneţ, într-un articol de mai acum câteva zile de pe ziarulnational.md (aş pune aici întrebarea cine dă cu banul să apară printul, dar las’, alegerile ne bat în geam şi până şi buletinele meteo pot fi pasibile acum de partizant). Cazulfiind, ca ingrediente, declaraţiile de pe FB ale tipei (le cunoaşteţi probabil, au fost răsmediatizate), pe de o parte, şi, imediat, ca şi cum ar fi răsunat pe undeva (prin culise, of course!) o comandă, reacţiile de pe Net, foarte convergente şi împărtăşind un ton unic de oprobriu. Solidaritatea asta e simptomatică, înainte să fie nostimă, ca tot ce emană dinspre patriotismul ingenuu, de pretinsă înaltă purificare. Iniţial m-am jucat de-a tractarea într-un dosar, ca piese de sociologie şi morală, dar pe urmă am renunţat: diferă minim, aproape nesemnificativ între ele. Una le conţine principial pe celelalte şi interpretările se pot face, la rigoare, şi în baza unei singure mostre.

De ce l-am citat pe Gârneţ: pentru că prin pasa lui am ajuns la articolul din Revista 22, scris de Sever Voinescu. Un link, pentru conformitate, aici: http://www.revista22.ro/n-chestia-ceta539eniei-romne-a-cntare539ei-de-pe-facebook-46314.html. Articolul, în treacăt fie spus, e singura notă distonantă în corul indignaţilor de nesimţirea şi cinismul fătucii. Dar nu şi tocmai judicioasă şi nici, hélas!, impecabil echilibrată. Or de la un fost diplomat te-ai cam aştepta la aşa ceva. Eu însă o gust fiindcă, minus două, trei exagerări (bune numai să întreţină galeria, necum pertinenţa discuţiei), minus o principială omisiune – despre care o să vorbesc mai încolo – are efectul unei palme: nici foarte grea, nici peste măsură de autoritară (ca să ne trezim de-a binelea din reveria patriotică), dar bună, binevenită mai exact, în economia procesului…

Pe ai noştri nu-i mai citez: au dat-o, după feleşag, cu simţirea, frăţia, neamul, devoalând – dacă mai era nevoie, desigur – că nu gândim nici acum în termeni realişti raportul dintre cele două maluri. A spus o fufă de la Bălţi ceva în doi peri despre calitatea de a fi român? Vai! Sau chiar văleu, că rezumă mai îndeaproape tipul patetic de reacţie. Lamento ca şi în cazul lui Banciu, de acum nouă luni. În loc să ne întrebăm, primo, dacă la mijloc e doar prostia unei păpuşi şi nu are în spate vreo sfoară care să ducă, lung, către cine mai ştie ce fel de centru de animozitate geopolitică: momentul postării pe FB ar putea spune multe, luat la bani mărunţi. Şi, secundo, dacă Tarasiuc trebuie să încaseze integral şi n-ar merita ceva scatoalce, cu acest prilej, sistemul însuşi – cel prin care s-au acordat până acum cetăţeniile pentru basarabeni. Un sistem care a făcut posibili românii de paşaport, românii de strictă clauză civilă. Românii care scuipă ruseşte la uşile consulatului României la Bălţi, că pe asta am auzit-o, vorba ceea, cu urechile mele. Românii ruşi, şovini şi românofobi. Românii care sunt un jeg de neconceput prin atitudine, comportament – până în ultima lor fibră. |stora – care duhnesc a dispreţ faţă de tot ce este românesc, cărora le pute orice idee naţională – cine şi cum le-a acordat cetăţenie română, stimată autoritate naţională?

Domnul Sever Voinescu ar fi trebuit să-şi pună întrebarea aceasta simplă şi inexorabilă, fiindcă sunt şi alţii, infinit mai dexteri, la luatul la mişto şi, oricum, având în vedere vechimea de cangrenă a problemei, discuţia trebuie purtată punctual, fără crispări aulice. „Duplicitatea politică a moldovenilor”, de-ar fi să decupez doar una dintre afirmaţiile fostului diplomat, aruncate fără drept de apel. Da? Dar nu are ea ceva foarte asemănător, ba pot pentru ca să spun extrem de identic în pandant? Diplomatul, apropo, nu suflă o vorbă despre felul în care Iliescu ne-a livrat la vremea lui încă o dată ruşilor. Cât despre faptul că „Moldovei îi era ruşine cu România în diverse contexte internaţionale”, oare nu râde aici hârb de oală spartă? Jena e reciprocă, pentru că similară e precaritatea întocmirii sociale, bulibăşeala economică, corupţia şi nimicnicia clasei politice: ghilimele implică, obligatoriu, şi elitele de pe Dâmboviţa, nu doar cele pe de Bâc, cum stabileşte diplomatul; măcar la noi plagiatele la vârf încă n-au fost dovedite!…

Dar, spuneam, partea bună e că avem şi un tip e reacţie polemică. Trecem peste crispări, bifăm începutul discernământului, al discuţiei pe puncte nevralgice. Regretul meu, ultrapatriotic desigur, este că am atacat iarăşi cu lacrimi şi istericale. Ghilimelele cel puţin – ca mod de a acuza impostura – le puteam folosi fără vreun prealabil asediu analitic.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova