Muzici vii şi muzici moarte

Gusturile nu se discută, ele pot fi schimbate cu greu sau deloc. Ce e rău e că de foarte multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, fiecare încearcă să îşi impună propriul gust asupra celorlalţi şi, nu de puţine ori, asta se întâmplă cu forţa. Totul bazându-se pe o lipsă crasă de cunoaştere a celuilalt punct de vedere, pe o îndoctrinare aproape totală, pe o lipsă a empatiei ancestrală.

În ale artelor, ca în toate cele, a existat tot timpul o polarizare. Dispreţul, chiar ura dintre diverşii simpatizanţi ai diverselor stiluri muzicale la moda, de exemplu, dintr-un anumit moment istoric există şi au existat mereu, indiferent dacă respectivele popoare erau libere sau subjugate. Importanţa gusturilor este atât de mare, încât oamenii sunt judecaţi de cele mai multe ori doar în funcţie de acestea.

Astăzi, de pildă, maneliştii nu suportă rapperii, iar pe rockeri nici nu vor să-i vadă. Şi invers, sau, mai ales, invers. Muzica preferată îi transmite fiecărui individ în parte mesajele de care are nevoie, îl învaţă reguli despre viaţă şi comportament, îl educă în felul specific. Poţi recunoaşte un rocker de la o poştă după cum se îmbracă şi se poartă, la fel şi pe un manelist sau un rapper.

Nu am nicio îndoială că în trecutul îndepărtat, chiar la începutul istoriei umane, situaţia stătea exact la fel. Egiptenii de curte, să zicem, ascultau probabil altfel de muzică decât cei din sate, dispreţuindu-se reciproc pentru „gusturile proaste”.

Nu prea departe stă muzica religioasă. Vezi diferenţele apărute de la Marea Scindare încoace între biserica ortodoxă şi cea catolică. Catolicii râd de muzica noastră ortodoxă cântată „pe nas” în strană considerând-o primitivă şi ridicolă, iar ortodocşii dispreţuiesc muzica religioasă catolică fiind, zic ei, îndepărtată de „cele creştineşti autentice”… Nu mai vorbesc de cea protestantă în care e permisă chiar şi influenţa rock sau pop. Aşa ceva este de neimaginat într-un altfel de teritoriu decât cel occidental.

Cu siguranţă în secolele XVII-XVIII fanii lui Bach, aruncau cu ouă în cei ai lui Handel sau Vivaldi şi invers. Se pândeau pe la colţuri şi îşi tăiau reciproc părul cu foarfeca. Purtau haine şi accesorii cu inscripţii caracteristice, culori specifice „stilului”. Dacă unii aveau mai mult verde, alţii aveau roşu sau galben, părul pieptănat înspre dreapta, stânga ori central. Dacă unii se spălau mai des pentru că aşa era mesajul muzicii, alţii o făceau mai rar pentru că erau mai indiferenţi faţă de lucrurile lumeşti şi trecătoare.

Probabil când a apărut Wagner a fost un şoc la fel de mare precum cel al heavy metalului sau al death metalului. Aş băga mâna în foc că fanii lui Wagner desenau cruci sau topoare ori scriau prostii pe pereţii caselor fanilor lui Johann Strauss II, considerându-i pe aceştia din urmă nişte discomani enervanţi, iubitori ai ritmului legănat al valsului. Pe cei ai lui Liszt îi catalogau drept pămpălăi siropoşi şi plângăcioşi şi îi împingeau în bălegar prin pieţe şi târguri.

E drept că exista din când în când câte o pauză în care doar un mare compozitor sau cântăreţ, un geniu de cele mai multe ori, era aclamat de toţi la unison. Aşa s-a întâmplat probabil cu Mozart sau cu Beethoven ori Schubert care erau de tranziţie, având elemente care mulţumeau pe toată lumea. Dar asta era destul de rar.

Mă întreb cum erau pe atunci concertele, că nu puteau fi ca astăzi, deşi pornirile declanşate de muzică, fiorul artistic stârnit de sunetele melodioase erau aceleaşi. Trebuie să fi existat scene la un moment dat de pe care să se arunce în cap cântăreţii în public, nu? Ţipau oare, urlau? Se dezbrăcau fetele de haine şi erau purtate pe braţe prin mulţime? Îşi trânteau oare interpreţii instrumentele de pereţi în momentele culminante? Izbeau ei viorile şi contrabaşii de podea până le făceau ţăndări? Trânteau cu toporul de pian? Măcar o dată şi tot s-a întâmplat. Cel puţin într-un concert privat cu multă şampanie, vin sau opiu din perioadele decadentiste… Perucile acelea mari şi cârlionţate, pline de păduchi şi mizerie tot le aruncau în aer…

Ei bine, muzica asta, aşa-zis cultă, s-a păstrat până în zilele noastre pentru că a fost scrisă. Nu mai e la modă, ceea ce ascultăm noi acum sunt relicve ale ei bine conservate, fosile. Într-un fel e ca şi moartă, iar cei care o cântă pot fi numiţi arheologi. Vraja caracteristică lucrului „la modă” a trecut. Dar în paralel cu ea a existat întotdeauna muzica „pop”, muzica maselor, a sărăcimii, a nevoiaşilor, a rupţilor în coate şi a sclavilor. Muzica asta nu era scrisă pentru că majoritatea celor care o practicau erau analfabeţi. Ei doar o ascultau şi mai ales o dansau. Asta era marea diferenţă, îmbinarea muzicii cu dansul. Şi totul se transmitea mai departe prin viu grai. Pe cea cultă nu prea puteai să o dansezi decât poate pe a „penibililor” ca Johann Strauss II… Începând însă cu Era Modernă au început să existe oameni care au pus pe hârtie muzica pop. Şi astfel, încetul cu încetul, aceasta a ajuns şi chiar a întrecut pe cea cultă prin bucuria manifestată care îndemna la dans, la manifestare fizică a bucuriei artei.

Să nu credeţi însă că aici totul era pe roze. Mereu au fost simpatii şi antipatii şi în interiorul muzicii pop. Iar acum, când e oficial la modă, mai vie ca niciodată, sentimentele s-au adâncit şi acutizat, împărţind-o în ramuri din ce în ce mai diverse şi complexe.

Nu am să uit niciodată permanenta tensiune dintre „depeşari” şi rockeri din anii ’80-’90. Dacă nimereai, Doamne fereşte, într-un grup advers, nu scăpai aproape niciodată nescărmănat. Eu însumi am fost confundat la un moment dat drept „depeşar” la un concert în Costineşti de către un grup de pletoşi şi cu greu am ieşit dintre pumnii şi picioarele lor. Şi nu m-a întrebat nimeni nimic. Eram tuns „greşit”, adică ras la spate, atâta tot…

Supremaţia lui Michael Jackson a fost mereu atacată de un Prince, de o Madonna sau de un George Michael. Unii spuneau despre alţii ba că nu au profunzime: „Muzica voastră e ca o femeie frumoasă, dar fără creier”, ba că sunt prea ciudaţi şi fac totul ostentativ ca să impresioneze. Se ajungea la îndemnuri gen „Omorâţi muzica disco!” ş.a.m.d. 

E clar că antipatiile de la început dintre muzica pop şi cea cultă au persistat până azi. Majoritatea celor care ascultă doar rap, manele, populară sau R&B nu vor asculta şi înţelege niciodată pe cea clasică şi invers. Ceea ce e trist, însă, e că majoritatea covârşitoare a simpatiilor sunt bazate pe cunoaştere, iar a antipatiilor pe necunoaştere. Ideal ar fi ca fiecare să acorde credit fiecărui stil în parte şi să îl guste cu răbdare şi stoicism până la capăt ca să îşi facă o părere clară despre el. Pentru că nu se poate să nu existe o fărâmă de frumos în fiecare şi ar fi păcat să îl neglijeze din încăpăţânare. Mai ales că mai devreme sau mai târziu toate se vor demoda şi vor muri.

Am zis „ideal”, dar practic cine are atâta răbdare?…

Briscan Zara este scriitor şi publicist