Nămeţi şi lehamite

Ce văzusem până atunci pe micul ecran se desfăşura aievea, ca şi cum, din oculte cauze, ficţiunile pe de sticlă (id est reportajele despre intemperiile hibernale de pe aiurea) s-au deversat brusc în realitate şi frigul, ninsoarea, nervii pe care îi faci în staţie cât aştepţi un transport, nervii din troleu sau autocar, unde stai îmbulzit, călcat pe picioare, bruscat de mogâldeţe congestionate ca şi tine, au eclozat dintr-o dată, cu violenţă, din etichetele lor verbale, spulberându-ţi dracului confortul şi tabieturile.

Asta în prima seară. A doua zi, de dimineaţă, când trebuisem să ies, Chişinăul părea un bulgăre de zăpadă, imens, prin care încercau agonic să străbată tot felul de ambarcaţiuni şi fiinţe infinitezimale – noi şi transportul. Când ai de mers undeva în asemenea condiţii, timpanul ţi se reconfigurează involuntar în sens sociologic. Dacă municipalitatea ar fi recoltat (să admitem posibilitatea măcar moral, de nu tehnic, deşi nici asta n-ar fi peste fire, la o adică, serviciile ştiu de ce) doar cazurile în care apare numele lui Chirtoacă, ce mai fişă de fundal electoral am fi avut, ce strat de subconştient colectiv ni s-ar fi revelat! Nu mă refer la năduful de variu calibru, care răbufneşte continuu când dintr-o gură, când din alta: e aproape o normă (sau, mă rog, un poncif) să înjuri edilitatea, să dai de pământ cu mai marii, să vorbeşti cu suficienţă despre cei abilitaţi să îndeplinească anumite munci care privesc comunitatea. Atitudinea se poartă, ne-am obişnuit. Ce nu prea pare tras la indigo în cazul de faţă e un fel structural de deriziune. Cum să spun mai limpede? Lumea nu persiflează, nu face ironii sau nu e numai atât: simţi că vorbele derivă dintr-o umoare mai adâncă, mai dinspre viscere. Primarul e desigur vinovat pentru că nu deszăpezeşte: personifică un sistem şi adună ca atare nemulţumirile, e un simbol de bătut, nici vorbă. Dar până şi bătaia se încadrează cumva în limitele unei anumite consideraţii, până şi exasperarea conţine un principiu tonic şi activ. Or ce am auzit reprezintă un pas aşa-zicând peste, pare că exprimă un fel de lehamite deznădăjduită. Da, ăsta ar fi termenul. Chişinăul face nervi, dar parcă autoreferenţial, ca şi cum ar fi conştient – împotriva propriei voinţe – că e degeaba. A începe să nu mai fii luat în serios e însă mult mai grav decât a fi blamat şi teamă-mi-i că tocmai asta face diferenţa de atitudine şi, implicit, nota originală a cârtelilor din acest an. S-ar zice că nu-i decât o impresie şi încă una de vizitator, deci îndoielnică şi nedemnă de tratat. Dar dacă scotoceşti prin ziare după proiecţia lui Chirtoacă acolo (uimitor de consonantă, apropo, cu ce auzi acum prin troleuri, indiferent căror părţi sau facţiuni le sunt înfeudate foile cu pricina – convergenţa asta întru Chirtoacă e şi ea o temă a naibii de tentantă) şi apoi coroborezi, îţi dai seama că, cel puţin, poţi specula. Nu insist, întreb doar cum devine când nici măcar nişte injurii ca lumea nu mai poţi cataliza?

Spuneţi-mi că e hazardat, dar nici Chişinăul politic nu e mai breaz decât cel social: tot cu succedaneul retoric se mulţumeşte. Ce l-a împiedicat să-l pună la punct pe Formuzal, membru PD? Cum se face că un element al coaliţiei de guvernare o ia, una-două, pe contrasens? Democraţie internă de partid până în pânzele albe nu există nici pe la casele mai mari, darămite aici. Şi Găgăuzia – spre a-l mai parafraza o dată pe Băsescu – nu-i ca Transnistria: împotriva tupeului găgăuz există mijloace! Piese de puzzle: Coaliţie, PD, başkan, referendum, Moscova. Când le potriveşti, te prinzi că nu mai înţelegi nimic din pretinsul nostru vector european, nici din recent încheiatul Acord de la Vilnius. De la vlădică până la opincă, numai nămeţi şi lehamite.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova