Neprevăzutul: o certitudine pentru 2014

De Alexandru LĂZESCU

luni, 06 ianuarie 2014, 02:50

5 MIN

Într-o ţară ca România, într-o societate în care prea puţini sunt dispuşi să lupte pentru apărarea valorilor şi principiilor, nimic nu e bătut în cuie.

Un obicei încetăţenit în presă este acela de a face imediat după 1 ianuarie previziuni privind noul an. Principalele tendinţe în economie, evoluţiile politice – o temă şi mai apetisantă în anii electorali, noile tehnologii şi cum vor schimba ele faţa lumii. Iar dacă dorim să ieşim din acest registru grav avem la dispoziţie o mulţime de alte teritorii, de la modă şi sport, la filme şi muzică. Problema e că dacă ne limităm la politică, relaţii internaţionale şi economie constatăm că demersul e unul extrem de riscant.

Cu doar trei luni în urmă Washingtonul era paralizat de blocajul bugetar generat de conflictul din Congres dintre republicani şi democraţi, iar temerile privind un potenţial colaps financiar internaţional ca urmare a incapacităţii guvernului american de a-şi onora obligaţiile de plată erau la cote maxime. La acea vreme Beijing-ul a considerat momentul potrivit pentru a lansa public un apel pentru o lume "de-americanizată". Între timp subiectul a ieşit cu totul de pe agendă, mai ales că democraţii şi republicanii au ajuns la un acord privind bugetul şi ajustarea limitei de îndatorare a Statelor Unite. Acum, la început de an, îngrijorările majore mai ales din punct de vedere economic vizează mai degrabă China. Pentru că politicile promovate de liderii de la Beijing, credite extrem de ieftine şi investiţii guvernamentale masive (ajunse până la un nivel egal cu 50 de procente din buget), care au asigurat un înalt ritm de creştere făcând din China a doua economie a lumii par să fi ajuns într-un impas. Cu un nivel al datoriei publice şi private egal cu 200 de procente din PIB şi cu multe investiţii neprofitabile promovate mai ales de autorităţile locale, scăpate cu totul de sub control şi condamnate deschis acum chiar de la vârful conducerii Partidului Comunist Chinez, modelul de devoltare adoptat în ultimele trei decenii pare să fi devenit nesustenabil.

Şi în România predicţiile s-au dovedit a fi extrem de riscante. Cu un an în urmă Traian Băsescu părea complet terminat ca om politic. Aproape nimeni nu mai credea în şansele preşedintelui de a mai conta în viaţa politică internă după ce abia scăpase de demitere în vara anului 2012 şi după victoria zdrobitoare a USL în alegerile generale de le sfârşitul aceluiaşi an. Şi, cu toate acestea, iată că astăzi şeful statului l-a depăşit la cota de încredere pe Crin Antonescu, încă formal candidatul USL la prezidenţialele din 2014. Iar în finalul lui 2013 a punctat decisiv în câteva dispute majore cu Victor Ponta. În acest fel Traian Băsescu a arătat că încă are o influenţă politică considerabilă, un semnal important pentru o serie de instituţii cheie din stat, în special din zona serviciilor secrete şi justiţiei. Întărit de declaraţiile acestuia că, chiar dacă într-o formă încă nespecificată, doreşte să rămână activ în politica românească.

Iată de ce şi rezultatul alegerilor prezidenţiale e şi el impredictibil cu toate că în acest moment un candidat al opoziţiei, divizată şi minată de o revărsare de umori greu de înţeles, pare să aibă şanse cvasi-zero de reuşită. Din păcate, la fel de greu de prevăzut sunt şi evoluţiile din justiţie. Şi în 2012, şi anul trecut Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii şi DNA au rezistat presiunilor în ciuda schimbării de regim. Însă cei care se iluzionează că pe ansamblu sistemul de justiţie s-a consolidat şi va rămâne independent se iluzionează exagerat. Într-o ţară ca România, într-o societate în care prea puţini sunt dispuşi să lupte pentru apărarea valorilor şi principiilor, nimic nu e bătut în cuie. Mai ales că între timp componenţa Curţii Constituţionale s-a schimbat. Oricum, un prim semnal îl vom avea după alegerile pentru conducerea CSM care vor avea loc în curând.

În aceeaşi logică cei care se bazează pe intervenţiile Bruxelles-ului, a cancelariilor occidentale în general, ca o contrapondere la derapajele puterii în zona justiţiei (am avut o mostră la sfârşitul lui 2013) ar trebui să-şi tempereze aşteptările în 2014. Mizele interne sunt prea mari (deja tonul reacţiilor puterii faţă de semnalele de îngrijorare externe s-a schimbat), iar Comisia Europeană este ea însăşi la sfârşit de mandat. Dar dincolo de asta Uniunea Europeană în ansamblu trece printr-o criză structurală. Sunt semne clare că perioada de stagnare economică va continua încă multă vreme, deşi cifrele indică o uşoară creştere economică în acest an (pe ansamblu PIB-ul UE care a scăzut cu 0,4 procente în 2013 se aşteaptă să crească cu 1,1 procente în 2014). Or, după cum observa George Soros într-un articol recent "dacă naţiunile – stat pot supravieţui unei perioade de unul sau două decenii de stagnare (precum Japonia) UE, o uniune incompletă de state naţionale, are şanse sensibil mai reduse de reuşită". În aceste condiţii şi capacitatea, dar şi disponibilitatea Bruxelles-ului de a corecta derapajele, unele de-a dreptul iresponsabile, de la Bucureşti se vor diminua considerabil.

Dar acesta nu e singurul motiv de îngrijorare. Pe ansamblu situaţia geopolitică este fluidă şi derapajele accidentale nu pot fi excluse, din peninsula coreeană şi Marea Chinei de Est până în Orientul Mijlociu. În timp ce capacitatea şi în tot mai mare măsură dorinţa Americii de a ţine crizele sub control sunt în scădere puseurile agresive determinate de egouri naţionale hiperumflate sunt tot mai frecvente. De unde şi climatul general de instabilitate în creştere. Nu întâmplător au apărut în ultima vreme tot mai multe analize comparative între situaţia din lumea de astăzi şi cea din perioada premergătoare primului război mondial. În deschiderea unui articol în care analiza recentele schimbări de comportament ale Rusiei şi Chinei pe plan internaţional influentul politolog francez Dominique Moisi cita dintr-o carte apărută de curând ("The War That Ended The Peace", de Margaret MacMillan) privind originile Primului Război Mondial: "nimeni nu a dorit războiul cu adevărat, dar în acelaşi timp nimeni nu a ştiut cum să i se opună".