Nimic de la nimeni

Mult, mult timp am fost total împotriva oricărui fel de împrumut sau ajutor. Refuzam cu obstinaţie, deseori cu o prefăcută părere de rău – pentru a îndulci cumva respingerea -, să dau ori să împrumut bani sau orice alt obiect de la oricine, chiar membri ai familiei. Îl consideram, şi într-un fel chiar şi acum îl consider, ca fiind un gest ultim, făcut atunci când nu mai există realmente altă şansă, când tot ce s-a putut face s-a făcut, când, în sfârşit, există o sabie atârnată deasupra capului meu sau o ţeavă de pistol la tâmplă care să nu îmi dea nici o altă şansă de alegere. Preferam să mă târăsc, să mă chinui cu surogate, să pierd mult mai mult timp improvizând, să sufăr, să îmi dea sângele prin pori, numai să nu apelez la altcineva. Consideram că mereu trebuie să existe o altă opţiune pe care să o urmez singur, fie ea mult, mult mai grea, dar există. Şi ce-i drept că a existat, întotdeauna am găsit o soluţie. Cu multe sacrificii, dar am găsit.

În loc să sun pe cineva să mă ia cu maşina, preferam să merg kilometri pe jos sau cu bicicleta prin frig ori ploaie, în loc să apelez la un prieten sau o cunoştinţă pricepută ca să îmi repare o ţeavă sau un aparat, studiam eu problema pe Internet sau în cărţi şi găseam rezolvare. Mă chinuiam să înţeleg cât mai bine orice problemă, oricât de stupidă, inutilă pe viitor sau absurdă era, pentru a o rezolva singur, dacă nu pe toată, măcar o parte consistentă din ea. Preferam să îmi fac singur de mâncare, să mănânc mai puţin, mai ieftin, mai prost decât să cer mâncare sau bani altcuiva. Îmi doream să fiu şi chiar eram un supravieţuitor, unul care se descurcă în orice condiţie, care se pricepe la orice lucru, care se adaptează la orice mediu, un om universal care este, în continuare, un ideal al meu, şi care cred că poate fi atins de oricine, dacă îşi dă silinţa.

Ei bine, asta s-a întâmplat până să am copii. Începând din acel moment, pistolul a apărut peste noapte la tâmpla mea, securea deasupra gâtului, altfel nu îmi explic schimbarea drastică în gândire. E ca şi cum disperarea a ajuns o stare normală pentru mine în calitate de părinte, iar apelarea la semnalul de urgenţă, destinat DOAR urgenţelor, un obicei aproape zilnic. Maneta aceea roşie cu o mulţime de avertismente desenate în jur a devenit ca un mâner de uşă pe care apăs aproape la orice mişcare. Şi asta pentru că acum nu mai e vorba doar de mine, nu mă mai pot chinui doar pe mine pentru a găsi o soluţie la o problemă oricât de mică ar fi ea, acum reprezint un grup, aproape o comunitate. Ritmul de rezolvare a problemelor s-a mărit enorm, dar la fel s-a întâmplat şi cu mulţimea lor care a crescut şi aş avea nevoie acum de cel puţin două clone pentru a le rezolva de unul singur. De aici încolo am nevoie de ajutor şi îl cer permanent de la rude, prieteni, cunoştinţe, chiar străini. Rareori mă mai găsesc în situaţia în care îmi doresc să mă descurc singur, să mă încăpăţânez să nu mă ajute nimeni. Pur şi simplu nu mai am timp pentru aşa ceva, iar criza de timp este cu siguranţă cea mai mare urgenţă a omului.

Şi astfel am ajuns un fericit posesor al unui credit la o bancă. Un credit destul de mare, dar suportabil. Şi asta după ce mi-am dat seama că efortul şi energia pe care le-aş fi depus pentru îndeplinirea unui scop prin alte mijloace decât cele simple, dar împrumutate, erau mult mai importante şi preţioase decât scopul în sine. După ce am realizat că mulţumirea mea şi a familiei sunt mult mai importante decât ambiţia de a mă descurca de unul singur, chiar şi prin improvizaţii geniale. Aşa că am lăsat garda jos, am plecat capul şi am întins mâna.

De exemplu, mi-ar fi luat mult mai mult timp şi efort să îmi construiesc singur casa, strângând bani timp de 30 de ani, decât să primesc aceşti bani într-o săptămână de la o bancă. Efortul financiar, fizic şi mental e cel care contează, cât de mare este el şi cât de mult te afectează pe termen scurt şi foarte scurt. Când am semnat actele pentru un credit pe 30 de ani m-au trecut fiorii, perioada părându-mi-se ca o condamnare la închisoare, dar când am văzut desfăşurătorul cu ratele lunare am realizat că tot ceea ce voi simţi eu concret nu va fi decât o sumă acceptabilă, periodic, la 4 săptămâni. Aşa că m-am relaxat şi am zis: se poate.

E adevărat, libertatea mea e dusă pe apa sâmbetei, nu mai am voie să mă întind mai mult decât banii aceia ori să îi ignor, dar cui îi mai trebuie libertatea? Viaţa mea de acum e aici, iar o mutare bruscă aşa cum îmi permiteam înainte nu prea se mai poate. Poate după 30 de ani, cine ştie…

Anume am spus această poveste din punctul meu de vedere pentru a descrie cât mai convingător portretul omului actual. Creditul la o instituţie financiară este exemplul clar pentru cât de mult a evoluat umanitatea şi cât de repede putem să înşelăm timpul, cât de mult înseamnă traiul într-o societate în care poţi cere ajutor de la cei din jur. Practic, prin acest truc, păcălesc într-un fel destinul, sar etape care mi-ar fi mâncat ficaţii, care m-ar fi ţinut înapoiat.

Totul este accesibil mulţumită împrumutului. Totul e să înveţi să ceri. Acum porţile spre oriunde îmi sunt deschise. Ce îmi rămâne de făcut este să lupt pentru a rămâne la un echilibru între putinţa de a cere şi aceea de a face singur, de a nu cădea în plasa tentaţiei şi a cere absolut orice, de a mă transforma într-o moluscă ce nu ştie să facă nimic decât să plângă pentru a i se da. Pentru că timpul câştigat poate fi foarte uşor pierdut printr-o inflaţie de obiecte nefolositoare pe care le-am cerut, dar cu care nu am ce face şi care mă sufocă, metaforic vorbind, această stare de fapt aducându-mă nu mai departe decât tot în locul unde aş fi ajuns dacă nu ceream niciodată nimic de la nimeni.

Briscan Zara este scriitor şi publicist