Om, nu socialist

Atunci, prin nouăzecii secolului trecut, ar fi repus monumentul lui Ştefan cel Mare pe locul său originar, 18 metri spre PMAN, din locul unde fusese împins de sovietici, în Grădina Publică, ca să nu stea în linie dreaptă cu monumentul lui Lenin şi, evident, să nu care cumva să impieteze propagandistic, cerea curaj, pe bune. Ştiau şi alţii, fără îndoială, cum ar fi trebuit să stea, istoric vorbind, lucrurile, doar Ungureanu însă a făcut pasul, decongestionând opinia publică. Un gest cât o naţiune.

Peste ce am dat cu ocazia asta: refuzul lui Dodon de a decreta zi de doliu în ţară. Când râdeam de megalomaniile lui (nu tocmai inofensive şi încă nu se ştie cu ce consecinţe pe termen lung), nu ne-a trecut prin cap una ca asta. Una e să dai jos drapelul UE de lângă uşa Preşedinţiei, plus căpiţa de infatuări cu care aproape că ne-a obişnuit, şi complet alta e flegma asta care cade pe o memorie încă vie. N-am fost, cum se spune, un fan al fostului ministru (şi nu l-am gustat nici ca regizor, dar asta e o altă mâncare de peşte) şi totuşi nu pot să nu văd aici, în gestul nesimţit al lui Dodon, un semn cât se poate de îngrijorător. Omul nu mai e. Că a făcut, c-a dres, de i se apleacă acum socialistului principiile, nu mai are de a face: moartea e un îndemn la nobleţe, iar Ungureanu n-a făcut genocid, ci cultură şi, pe ici, pe colo, nişte reparaţii în ordine istorică, într-o perioadă, repet, când majoritatea stătea pe vine de frica urmărilor. Cum să spun? Bănuiam că pupincurismul lui Dodon nu prea are limite (numai câte parale face propunerea simandicosului bărbat de stat de a ne cere scuze de la muscalii oploşiţi în Transnistria), dar atât de mărunt, ca să nu spun căcăcios, deşi foarte curând va trebui să recurgem şi la vorba asta, fiindcă zona mai cu ştaif a vocabularului, iacătă, nu mai acoperă realităţile, atât de mărunt, zic, nu credeam că poate fi. Uite că e şi faptul acesta instituie o realitate de care va trebui să ţinem cont: nici cu mintea megalomanului nu te pui.

Amănunt reconfortant (şi atât de semnificativ pentru starea maşinăriei noastre ierarhice): în răspărul înalte mârlănii, autorităţile din Străşeni au coborât la 31 ianuarie drapelele în bernă. Am fost însumi, într-un rând, funcţionar public şi ştiu, evident, din primă sursă ce stări de spirit bântuie în sistemul administraţiei noastre publice locale: conformism cât cuprinde şi nici măcar o părere de caracter. Mici tranzacţii, tertipuri de tot felul, obedienţă din aia grosieră, nu şi gândire pe cont propriu sau, ferit-a sfântul, independenţă de atitudine. Ce s-a întâmplat la Străşeni, dincolo de toate amănuntele, e o mică-mare minune şi un caz, totodată, de manual. La cât de obişnuiţi suntem să-l sorbim din ochi pe mahăr, părea că nu va trece mult până să ne chivernisim, în fiecare primărie sau consiliu local, peste câte un dodon micuţ şi la fel de aferat, în virtutea teribilei inerţii a obedienţei. Măcar pentru revelaţia asta atât de proastă pentru el – că ascultarea nu mai e fără de cusur ca odinioară – Dodon ar fi trebuit să semneze. Şi ar fi rămas om, nu socialist.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova