Omul din subterană

Cu siguranţă, ar fi şi cazul întrebării formulate în Idiotul, lui Dostoievski: „Este adevărat prinţe că ai spus odatăcă frumuseţea va salva lumea?… Ce fel de frumuseţe va salva lumea?” În absenţa vreunei rezoluţii ferme şi explicite, entuziasmul interpretativ s-a inflamat copios, mobilizându-i deopotrivă pe esteticieni, artişti, moralişti, mistici şi teologi. Ce anume să fi întreţinut un atare interes? Parfumul evident utopic? „Turnura” estetică a ineditei soteriologii? Tonul profetic? Încrederea naivă în altfel de „valori”?

În mai multe scrieri, Dostoievski descria frumosul în termenii unui pisc de atins: „Frumosul este ideal, iar idealul, al nostru sau al Europei civilizate, este departe de-a fi elaborat”. Pe de altă parte, observase caracterului ambivalent şi contradictoriu al frumosului: „Frumosul este ceva cumplit, înfiorător… Aici se întâlnesc toate extremele, şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă”. Frumuseţea este cumplită, o „taină de nepătruns”, cu un fundal demonic, întunecat. „Aici se dă lupta dintre diavol şi Dumnezeu, iar câmpul de bătălie este însuşi sufletul omului.” Unii dintre semeni, „cu suflet mare şi luminaţi la minte, încep prin a slăvi idealul Madonei, ca să ajungă în cele din urmă să năzuiasă spre un alt ideal, idealul Sodomei”. Răul nu exclude frumuseţea; dimpotrivă, o imită perfect, făcând-o când ambiguă şi înşelătoare, când fragilă şi vulnerabilă. Frumuseţea atrage, seduce, însă poate fi şi sursă a rătăcirilor de tot felul, cauză a răului şi a distrugerii.

Gândul lui Dostoievski fusese acela de a înţelege veritabila natură a omului, sufletul lui, de a reprezenta „omul în mod pozitiv frumos”. Antropologia dostoievskiană este însă una „vijelioasă” şi tulburătoare. O spune Nikolai Berdiaev, în Filosofia lui Dostoievski (Institutul European, 1992). Personajele scriitorului rus apar în lumini contrastante; fie solare şi luminoase, fie nocturne şi infernale, aidoma unor demoni cu chip omenesc. Natura umană este înfăţişată în termeni polari, antinomici şi iraţionali.

„Omul din subterană” ilustrează cel mai convingător această duplicitate. El respinge orice rânduială raţională, pulverizează cu uşurinţă ideile familiare, precum cele de ordine şi armonie, căutând satisfacţie în luptă, ură şi încrâncenare. Adesea, „o face pe-a nebunul”, pentru a-şi justifica imprevizibilul, slăbiciunile şi inconsevenţa. Este omul singur, bolnav, rău, lipsit de farmec, vanitos, suspicios şi supărăcios. „Omul din subterană” tinde spre „un gen de estetism, dar de sens invers”, deoarece caută să se prezinte „într-un mod voit dizgraţios”, în ciuda şi împotriva gusturilor obişnuite” (Mihail Bahtin).

Spre deosebire de omul cavernelor, „omul frumos” este descris în termenii exemplarităţii morale. Poate fi aceasta întruchipată de un ins real, viu, situat chiar în această lume? Există un model antropologic care să încarneze Binele absolut? Poate deveni contagios un asemenea model? Soluţiile propuse de Dostoievski sunt în bună măsură simptomatice pentru spiritualitatea Rusiei, din trecut şi de azi. Ele s-au dovedit tributare în cele din urmă obsesiilor mesianiste, etniciste, naţionaliste şi religioase – deseori intolerante, susţinute prin despotism, dictatură şi teroare.

Într-o carte ce urmăreşte destinul istoric al Sfintei Rusia (Humanitas, 2013), Alain Besançon descrie principalele argumente ale imperialismului şi naţionalismului de sorginte slavă. Pentru rus, credinţa nemărginită în ţar şi puterile acestuia capătă accente mistice. Gogol, bunăoară, crede că ţarul este „păstorul poporului”, călăuza sigură, un alt Moise, „unicul clarvăzător”, chipul lui Dumnezeu pe pământ. Ţarul este „numai iubire”. Fiind aproape de Dumnezeu, se poate lipsi de justiţie. Iubind ca un părinte, mustră, pedepseşte şi iartă – după libera voinţă şi bunul plac.

„Omul frumos” al lui Dostoievski este Cristos. Alături de Maria, Cristos este adevărata „icoană” a Rusiei. Chipul Mântuitorului se confundă cu cel al poporului rus. Rusia trece drept naţiunea aleasă. „Misiunea” acesteia? A-i elibera pe fraţii ortodocşi, oriunde s-ar găsi pe harta lumii. Frăţietatea slavofilă este dincolo de limite, de scrupule, de legi. În numele poporului, ţarul îşi exercită puterea discreţionar. Înţelegător din fire, preferă totuşi bunătatea şi generozitatea. Dacă cel iubit nu răspunde cu aceeaşi măsură, se va folosi de forţă, pentru a-i reaminti fiului rătăcitor de „tăria” sentimentelor sale. N-o fi fost tătucul Stalin ilustrarea perfectă a conducătorului aspru, dar iubitor? 

Cam în acelaşi fel se vede astăzi iubirea în stil rusesc pentru alte ţări. În privinţa Ucrainei, Alain Besançon evocă un episod mai puţin ştiut. Când aceasta şi-a dobândit independenţa, mulţi ruşi, inclusiv Soljeniţîn, ar fi perceput gestul ca pe o lovitură dată pe la spate, ca pe o trădare din dragoste. O anume ambiguitate stăruie şi în privinţa lui Vladimir Putin. În ochii ruşilor, „ţarul de la Kremlin” joacă figura „omului frumos” – dovadă nemaipomenita sa popularitate. Sentimentele faţă de confraţii ucrainieni – puternice, incendiare, chiar… ucigătoare – îi sunt, evident, apreciate. Duşmanii, în schimb, demonizându-l sistematic, îi atribuie mai curând calităţile „omului din subterană”, violent şi resentimentar. Cine o fi având dreptate?

„Frumuseţea va salva lumea?” Sau „iubirea” aproapelui? Doamne-fereşte! 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)