Palatul Viselor

Deloc întâmplător, Slujbaşul de la Palatul Viselor, unul dintre numeroasele romane scrise în franceză de Ismail Kadare, a tot fost reeditat în ultimii ani; asta pentru că structura sa alegorică, la îndemâna oricărui cititor, îl face permanent actual. Prin intermediul unui personaj-reflector (Ebu Qerim, membru al unui puternic şi foarte vechi clan albanez, a cărui istorie se împleteşte cu cea a ţării), cititorul este introdus în mijlocul "instituţiei celei mai misterioase a imperiului”, Tabir Sarai, Palatul viselor, o macrostructură oficializată, ale cărei ramificaţii sunt aproape imposibil de cunoscut şi a cărei menire este de a aduna toate visele şi apoi de a le tria, a le clasifica şi a alege, o dată pe săptămână, Marele Vis sau Megavisul, care urmează a fi supus atenţiei sultanului.

Organizarea perfectă a acestei instituţii nu lasă, aparent, loc nici unei marje de eroare; există sectoare specializate pentru fiecare operaţie, de la culegerea viselor (cetăţenii imperiului sunt obligaţi sau, mai precis, îndoctrinaţi să-şi predea descrierea plăsmuirilor din timpul nopţii unor funcţionari care le transmit mai departe la Tabir Sarai, unde începe prelucrarea lor: câteva trieri succesive, foarte vigilente, selectarea lor în funcţie de anumite criterii, de cele mai multe ori politice), până la Interpretare, care şi ea se face pe mai multe paliere, totul până la identificarea mult căutatului Megavis. Există o Arhivă labirintică în care sunt păstrate vise din cele mai vechi timpuri şi aparţinând celor mai diverse categorii sociale. Cu alte cuvinte, prin obligaţia impusă cetăţenilor de a-şi preda visele se pătrunde în subconştientul colectiv, căci, aşa cum spune unul dintre personajele cărţii, Vizirul, ideile proliferate de instituţia în cauză "sunt scoase din adâncurile cele mai întunecate ale spiritului comun otoman”; visul devine, astfel, un fel de "maşină” de citit gândurile, similară ubicuelor ecrane din 1984. A trimite un vis echivalează, de fapt, cu un autodenunţ, visul constituie o fecundă metodă de sondare a zonei subliminale, deci un spion al fiinţei, iar oamenilor îndoctrinaţi li se pare firesc să se trădeze în acest mod.

Minuţiozitatea şi acribia cu care miile de fişe sunt inventariate şi clasificate, interpretate şi stoarse de orice semnificaţie creează, credem, o alegorie destul de transparentă: Tabir Sarai este imaginea cosmetizată a oricărui serviciu secret aservit unui regim totalitar. Mai mult decât ceea ce se vede din exterior, Palatul Viselor, "cel mai impersonal, cel mai orb, cel mai fatal, deci şi cel mai aproape de stat”, cum constată lucid un personaj, nu este străin nici de intimidarea şi opresiunile asupra cetăţenilor: cert este că el inspiră o teribilă groază oamenilor de rând. Ca şi în Generalul armatei moarte, oamenii devin simple nume, iar existenţa lor nu face decât să alcătuiască mii şi mii de liste şi dosare exhaustive. Mai mult, o dată pătruns în sistemul acesta care-l înspăimântă şi pe el şi, urcând foarte rapid, din cauza unor conjuncturi politice, treptele ierarhiei, până la funcţia supremă, Ebu Qerim descoperă lucruri noi, care nu au decât menirea de a-l nelinişti: "proprietarul” întâmplător al unui Megavis este, uneori, reţinut luni în şir în subsolurile palatului şi anchetat, fără a i se explica concret ce se doreşte de la el. În ciuda aparenţei de exces de prevedere, motivul este unul care nu mai lasă loc nici unui dubiu asupra realelor misiuni ale sibilinicei instituţii: se pare că omul nu reuşea să-şi uite propriul vis, de aceea era supus unei adevărate spălări a creierului; până la urmă, personajul-reflector observă, nu o singură dată, un sicriu negru care este cărat pe umeri de patru oameni. Palatul se debarasează astfel de victimele sale.

Treptat, Ebu Qerim îşi pierde simţul realităţii, de fapt realitatea palatului o înlocuieşte, pe nesimţite, pe cea autentică. Altfel spus, eroul devine ceea ce s-ar putea numi un "om nou”; el ajunge să traseze, în tot mai rarele momente de luciditate, un hotar clar între cele două lumi: ceea ce se referă la contingentul obişnuit este pus sub semnul lui "afară”. La un moment dat, în singura lui zi liberă de când devenise "slujbaş la Palatul viselor”, ajunge în cafeneaua pe care o frecventa adesea înainte, "când… era… (fulgerător, intervine naratorul, creierul său alungă cuvântul «viu»)”. După care, decizia de a nu mai ieşi din casă în rarele ocazii de răgaz pe care munca i le oferă devine irevocabilă. Transformarea se apropie de epuizare, astfel că poziţia sa finală, de director al Palatului Viselor nu mai poate descumpăni pe nimeni: Ebu Qerim este slujbaşul perfect. Care, totuşi, nu-şi poate reţine plânsul: umanitatea din el îşi cere drepturile.

Un dialog pe care personajul îl are, la un moment dat, cu Vizirul, unchiul său foarte influent, în ale cărui puteri stă, cum va dovedi mai târziu firul epic, să răstoarne puterea actuală şi să preia conducerea, aruncă o lumină nouă asupra sumbrei instituţii şi a scopului acesteia. Atributele malefice pe care influentul personaj i le atribuie acestuia ţin, ne dăm seama, de registrul manipulării, dar şi de viclenia "politrucilor” de a inventa capete de acuzare. "Marele Vis poate să lovească din nou, avertizează Vizirul. (…) Unii cred că lumea groazei, a viselor, cu un cuvânt lumea voastră, este cea care conduce lumea de aici. (…) Visele, coşmarul, delirul sunt, la urma urmei, un fel de găleată cu care ei scot la suprafaţă ceea ce-i interesează. Pricepi ce vreau să spun? Sunt instrumentul cu care ei aduc din adâncul puţului doar ceea ce vor să aducă.”

Megavisul, marele mit care bântuie imaginaţia şi speranţele tuturor poate fi, aşadar, contrafăcut. Puterea nu face decât să-şi creeze propriile instrumente de manipulare, să-şi justifice, în ochii celorlalţi, abuzurile, recurgând la fabricarea unor pseudomotive perverse. Procedeul este, bineînţeles, cunoscut şi de mult pus în practică: guvernările totalitare l-au folosit şi l-au perfecţionat cu prisosinţă.