Parisul cărturarului

În atât de bogata literatură consacrată capitalei Franţei, Parisul e o carte de Nicolae Balotă (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994) se distinge prin aliajul dintre erudiţia impresionantă şi percepţia proaspătă a cotidianului, dintre trăirea febrilă a prezentului şi imersiunea revelatoare în trecut. Am recitit cu acelaşi interes paginile regretatului cărturar (ne-a părăsit în urmă cu o lună) iar această nouă lectură mă întăreşte în convingerea că avem a face cu una din cele mai pasionante şi mai pline de încărcătură afectivă cărţi despre Paris. Despre Paris dar nu numai. Nicolae Balotă reconstituie povestea iubirii lui pentru Franţa, neezitând să utilizeze cuvântul „adoraţie”. Sigur, copil şi adolescent adora o Franţă ideală, livrescă, o Franţă pe care o construia mental din cărţi, imagini, filme. Este la mijloc şi puterea de seducţie a limbii franceze, care îl vrăjeşte de la început: „Ea m-a sedus, m-a fermecat. Eram prea mic pentru a fi conştient de alcătuirea sunetelor, a vocabulelor, dar melodia cuvintelor, a frazelor mă încânta. (…) Da, totul mă încânta în acea limbă: sunetele, cuvintele, expresiile, frazele acelea străine, desăvârşite în frumuseţea lor. Revelarea graţiei lor era asemenea descoperirii farmecului feminin”.

Tânărul Balotă nu bănuia însă că va trebui să treacă multă vreme până ce francofilia lui îşi va găsi împlinirea. După război (se născuse în 1925) este asistent la Litere, la Cluj, dar va fi foarte curând dat afară şi va rămâne practic pe drumuri. În 1956 va fi arestat (era a doua arestare) şi va face peste opt ani de puşcărie (Gherla, Piteşti) şi de domiciliu forţat la Lăţeşti, în Bărăgan. După 1965 scrie mult, publică numeroase cărţi, călătoreşte în sfârşit în străinătate. Dar acestui învăţat strălucit, tobă de carte, nu i se dă posibilitatea de a avea cariera universitară pe care o merita cu prisosinţă. Prestaţiile sale briliante la diferite congrese şi simpozioane internaţionale atrag atenţia străinilor şi în 1979 este invitat să ţină cursuri în Germania, la München. Doi ani mai târziu, alegând exilul, merge în Franţa, la universităţile din Tours şi Le Mans. Începea, din păcate cu trei decenii întârziere, o experienţă intelectuală pentru care avea o autentică vocaţie. Ţine cursuri despre „Poeticile Avangardei”, despre „Imaginile Renaşterii de la Heinse la Nietzsche”, despre „Moartea de la Tolstoi la Beckett” sau despre „Tema Pactului cu diavolul”. Ceea ce ne relatează despre anii de profesorat este important şi pentru a înţelege calităţile şi defectele învăţământului superior occidental. A locuit, după ce s-a stabilit în Franţa, la Paris, în apropierea Parisului, la Epinay-sur-Seine şi, în ultima vreme, la Nisa unde, cum spuneam, s-a stins din viaţă luna trecută.

Farmecul cărţii lui Nicolae Balotă vine, aşadar, din amestecul de erudiţie şi prospeţime a impresiilor. Autorul re-vizitează locuri şi monumente celebre, luminându-le din unghiuri inedite: casa lui Balzac din strada Raynouard, locuinţa lui Hugo din Place des Vosges (locuinţă care găzduieşte, atunci când o vizitează Balotă, o expoziţie temporară de fotografii având ca temă Parisul lui Proust), Comedia Franceză, Jardin des Plantes, Panteonul, grădina Luxembourg. De semnalat sunt şi cele două capitole care explorează mirosurile şi, respectiv, subteranele Parisului. Literatul ştie să mânuiască abil uneltele sociologului sau ale semioticianului, analizând estetica publicităţii sau discursul politicienilor. Admirabil este portretul lui Bernard Pivot (un „Sainte-Beuve lucrând pentru televiziune”, zice Balotă, şi are perfectă dreptate) după cum pătrunzătoare şi pertinente sunt consideraţiile privind viaţa literară franceză, poetica jurnalelor intime ori moştenirea lui Descartes. Despre Sartre şi Simone de Beauvoir scrie rânduri acide, numindu-i – iarăşi, pe drept cuvânt – „nişte păcăliţi ai Istoriei” (şi care, aş adăuga, au reuşit, din nefericire, să-i păcălească pe mulţi…). Balotă ne surprinde când ne conduce în „Marché aux Puces”, fabulosul Talcioc parizian, precum şi atunci când pomeneşte de un film al lui Ettore Scola sau de interpretările lui Glenn Gould. Dar, peste tot şi toate, planează figura tutelară a lui Marcel Proust, invocat de nenumărate ori, admirat în aşa măsură încât merge până la a-l declara „cel mai mare nume al literelor franceze (…) din toate timpurile”. Şi, în definitiv, poate că din modelul proustian se inspiră naveta prezent – trecut, desele referiri la copilărie, adolescenţă şi la tinereţea clujeană studioasă, dar şi la anii de închisoare şi de domiciliu forţat, din care ne redă secvenţe de un sobru dramatism.

Şi, după ce ai trecut prin asemenea teribile încercări, cum să nu te îmbete, la Paris, aerul libertăţii?