Poezia ca rostire sacră

Cum stă să apară la Editura Junimea o antologie din poezia lui Cezar Ivănescu, pe care am realizat-o şi am prefaţat-o, ţin să marchez momentul cu unele succinte comentarii. Apariţia, în 1983, a volumului Doina venea cumva firesc, împlinind o direcţie din ce în ce mai accentuată a poeziei lui Cezar Ivănescu: aceea a contopirii cu muzica. Tot ce a scris poetul după aceea a avut această intenţie de înscriere într-o tradiţie ancestrală, pre-literară: aceea a poeziei concepute ca rostire sacră. Autorul şi-a explicat opţiunea în zeci de interviuri şi într-un curs de poezie, nedus până la capăt (Cezar Ivănescu este scriitorul proiectelor paranoide, exorbitante, neduse până la capăt, pentru că sunt omeneşte imposibil de desăvârşit.): „Poetul trebuie să-şi recâştige condiţia sa intermediară, intercesoare, iar arta sa, poezia trebuie să redevină ceea ce a fost, o artă magică unind virtuţile muzicii şi ale cuvântului în act ritual, viu, receptacol al pneumei cosmice şi la rându-i emisie de pneumă…”. Prima observaţie: titlul cărţii Doina este înşelător. Modelul nu este cel folcloric, decât, cel mult, cum observă Gheorghe Grigurcu, la nivelul emulaţiei, „al aşezării în originar”. Poetul este, în fond, un erudit, un rafinat care a asimilat tradiţia arte sale şi, sastisit de alexandrinismul în care a sucombat, de solipsismul ei, decide să se reîntoarcă la formele primitive, pre-literare. Doina îi foloseşte ca tipar de artă sincretică. Pentru Cezar Ivănescu, arta supremă este muzica şi marea reuşită a acestor texte, marele lor rafinament constă în puterea de sugestie, în recuperarea muzicalităţii prin mijloace neputincioase, mult mai reduse, cele ale cuvântului scris. Nu e locul să discut aici modul în care poetul îşi interpreta poemele; spun doar că Symposion. Către discipoli, aşa cum s-a păstrat într-o înregistrare de la Casa Pogor, din 1993, în cadrul Cursurilor de poezie, mi se pare o capodoperă. Există, în poezia lui Cezar Ivănescu, o tensiune între două tradiţii total diferite: una orală, în care poezia nu este o artă cu un statut bine definit, autocefală, cu un trecut conştientizat ca atare şi care lucrează creând emulaţie, ci un mijloc de identificare şi stimulare a sacrului; şi alta cultă, care are luciditatea propriului eşec la care a dus-o rafinamentul şi perfecţionarea tehnică, transformând-o într-o artă versatilă, capabilă de o mare virtuozitate, dar care, nemaiavând acces la sacru, se autodescrie, îşi propune propia realitate. Cezar Ivănescu este un mare poet pentru că are curajul de a se pune împotriva modelor, de a încerca imposibilul: ieşirea din nombrilismul poeziei moderniste nu prin ironie, intertextualitate, parodie, ci exact prin mijloace opuse acestor soluţii postmoderniste: prin spiritualizarea artei poeziei, prin purificarea ei de tot ceea ce o poate macula; în fine, prin regresiunea către preistoria ei. Experimentul nu mai este unul strict literar, ci mai ales unul de ordin spiritual. Poetul devine un sacerdot, un mijlocitor al sacrului în lume. Atitudinile vehemente ale lui Cezar Ivănescu împotriva postmodernismului aşa trebuie înţelese, nu ca lupte literare pornite din ambiţii mărunte sau din neînţelegere.

Modelul Doinelor, apoi ale textelor intitulate Jeu dʼAmoursau Rosarium, nu este doina populară, ci poezia trubadurilor. Doinele sale îşi extrag sevele din Doina eminesciană. „Primitivismul” poemelor sale, despre care s-a tot vorbit, este efectul unor decantări de ordin livresc. Autorul nu imită formele poeziei populare, ci aspiră la simplitatea lor şi caută, orgolios (!), să se topească în anonimat, sacrificând autoritatea sa auctorială de dragul autorităţii mesajului pe care îl transmite. Există două mize ale acestor poeme: prima ţine de instaurarea în şi prin text a perfecţiunii formale specifice muzicii. Subliniez: în şi prin text. Ceea ce presupune un experiment-limită, care constă în realizarea, cu mijloace infinit mai austere, a unui efect armonic desăvârşit. Sugestia este singurul instrument aflat la îndemâna poetului. Primul lucru care frapează la lectura acestor poeme este muzicalitatea lor: nu mai sunt texte care se cer citite, ci partituri care trebuie cântate; lectura este nevoită să devină interpretare melodică. Numai că nu cred că finalitatea lor este una strict muzicală. Cezar Ivănescu nu face experimente instrumentaliste, precum, în literatura română, Macedonski. El nu urmăreşte să realizeze un simbolism al sunetelor. Poezia sa nu vizează perfecţiunea formală în sine. Puritatea ei armonică, forţa de sugestie, zbaterea către muzicalitate reprezintă doar o parte a unui întreg în care mai intră şi un mesaj puternic spiritualizat. O astfel de formulă nu poate exista în afara religiozităţii. Muzicalitatea nu este decât o metodă de recuperare a accesului la sacru. Cezar Ivănescu este, în poezia sa cantabilă, un poet religios. Cel mai mare poet religios din literatura română postbelică. Aceasta este cea de a doua miză, şi cea mai importantă, a poeziei sale incatatorii. Opţiunea de adopta, cu un efort care implică împingerea în pasivitate a unei prodigioase memorii culturale, forme literare cât mai simple, care aparţin unei tradiţii puţin frecventate sau chiar forme pre-literare provine din nevoia de a găsi o cale cât mai eficientă de a strecura într-un prezent secularizat, care a rupt legătura cu realitatea de dincolo de aparenţe, care crede că nu mai are nevoie de sacru şi se mulţumeşte să se auto-venereze, un mesaj spiritual. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video