Poncife şi chestii de bun-simţ

Te-ai aştepta la o diversitate ameţitoare (mă rog, nu de abordări, genul nu-i făcut să-ţi permită manevre atât de explicite, dar de ceva conotaţii, subtile unghiuri de refracţii, nişte pigmentări abia perceptibile, dar deturnând subtil viziunea – da), dar totul e de o monotonie frapantă. Independenţa a servit şi anul ăsta, ca şi în anii trecuţi (deşi, dată fiind figura şi năravurile de un comic sinistru ale lui Dodon, mai accentuat ca oricând) aceleiaşi polarizări, prea bine cunocute, prea rutinate, ca să mai poată rupe măcar cu un vizitator, doi unici – spre a vorbi în limbajul internetului – gura târgului.

Am citit pe undeva voci oripilate (în modul acela livresc şi exclusivist, care vrea să-ţi inculce, aparent fără a te trage de mânecă, că am avea şi noi o castă de superiori, cum să nu) că preşedintele (ce să fac, trebuie să repet şi eu acest determinativ care-l prinde pe Dodon cum l-ar prinde toga pe nebunul satului) repetă, ca să vezi, vechi poncife moldoveniste. Ca şi cum am avea motive să ne fi aşteptat la contrariu. Ce panseu esenţial putea emite un individ care a împins în grotesc – anulând-o realmente – o teorie care a mutilat înainte pe bune, cu o eficacitate ce ar trebui considerată măcar ca mod de realizare a unui proiect, minţile a sute de mii, pe durata a zeci de ani? Într-o gură de stalin, o frază ca asta ar fi avut ponderea unei indicaţii strategice: „Sărbătorirea Zilei Independenţei Republicii Moldova este un eveniment de însemnătate deosebită, prin care conştientizăm mândria de neam a naţiunii moldoveneşti”. Şi ar fi produs puzdeerie de planuri cincinale şi plenare. De la unul cu înfăţişarea lui Dodon (poate, la alegeri, ar trebui să mai discriminăm şi pe criterii de obezitate), te deprimă pur şi simplu. Mândrie de neam, naţiune moldovenească? Dodon e primul care se igienizează – drept că adânc în forul interior – împotriva acestor toxine demagogice. Dar onorata societate civilă, ea, de ce pune botul?

La fel de previzibilă e şi ideea capacităţii „de a asigura continuitatea statalităţii ţării, prin edificarea republicii şi păstrarea neutralităţii”. Serv manifest al lui Putin (m-am uitat încă o dată, cu ocazia asta, la imaginile pe care şi le-a ticsit pe Facebook când cu parada de 9 mai la Moscova: n-ai nevoie nici de o minimă instrucţie psihanalitică, ca să-ţi dai seama ce bovarism îl umfla atunci în Piaţa Roşie, alături de cel mai lugubru om al planetei), Dodon nu putea rata, tocmai de Ziua Independenţei, să evoce construcţiile astea cu iz autarhic şi vădit polemic, în acelaşi timp. Pentru că statalitate, în regia unui socialist de aici, e un sinonim impozant pentru românofobie, ca şi neutralitate.

Presa a mai titrat, cu acelaşi tip de stupoare ce joacă ingenuitatea (acum şi ideologică): „De Ziua Independenţei”, preşedintele dă medalii unor ruşi”. Era şi asta previzibil, din păcate. Ce vrem, în definitiv, de la un vasal mândru nevoie mare de condiţia sa?

Unde ne-am făcut că plouă – mass-media, societate civilă, cât şi dacă e, opoziţie, idem – sunt pasajele de bun-simţ din discursul său. Alea cu greşelile prea multe „comise cu mâinile noastre”, cu risipirea şi jefuirea „bogăţiilor enorme ale poporului”, cu deciziile greşite, „care au dus la evenimente tragice”. Şi chiar cu trebuie „să ne concentrăm pe dezvoltarea Moldovei”. Dodon, spuneam odată, nu e hodoronc-tronc mereu: îi capă şi chestii rezonabile. Temele astea chiar au lipsit din prim-plan, deşi nu văd ce beţe-n roate s-ar fi pus foii de parcurs (care poate drapa – practica dixit – şi mârlănii, nu doar idealuri), dacă ar fi fost abordate franc şi fără patri-pris.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova