Preşedinţi de opoziţie

În plin sezon preelectoral, ne putem îndrepta privirea asupra câtorva noutăţi aduse de alegerile prezidenţiale din acest an. Deşi sondajele de opinie încep să ne ofere indicaţii din ce în ce mai clare despre cum se va desfăşura competiţia, e mai bine să facem abstracţie de cifre şi probabilităţi şi să ne concentrăm, pentru moment, asupra unor aspecte instituţionale. Nu încape îndoială că, oricare va fi învingătorul, am putea asista la anumite modificări în procesul democratic românesc.

Aşadar, se apropie a doua confruntare prezidenţială ce se desfăşoară separat de alegerile legislative. Prima a fost cea din 2009, când – se ştie – rezultatul a condus la formarea unei majorităţi parlamentare diferite de cea produsă de legislativele din 2008. Însă, trebuie observat, coaliţia de circumstanţă PDL-PSD se prăbuşise deja, iar social-democraţii deveniseră vârful de lance al unui proiect de majoritate politică, alături de liberali şi de alte forţe anti-Băsescu. Era vorba de aşa-numitul proiect Iohannis, pentru că primarul Sibiului – la acea vreme, fără altă afiliere politică în afara Forumului Democrat German – era susţinut pentru funcţia de premier.

Totul se petrecea pe fondul unei crize guvernamentale prelungite, generate de demiterea prin moţiune de cenzură a guverrului Emil Boc şi prin refuzul preşedintelui Băsescu de a oferi noii maorităţi şansa de a forma guvenul. Victoria ulterioară a lui Traian Băsescu a marcat destrămarea acestei majorităţi şi, implicit, menţinerea PDL la guvernare într-o formulă de cooperare cu jucători mai mici (UDMR, UNPR).

Acum, spre deosebire de 2009, există un guvern stabil care contează pe o majoritate destul de solidă. Contează mai puţin dacă Victor Ponta va rămâne în funcţia de prim-ministru pe durata confruntării prezidenţiale sau va prefera să demisioneze înainte de alegeri, lăsând locul altcuiva. Atât timp cât majoritatea parlamentară rezistă, putem spune că alegerile prezidenţiale din acest an nu se desfăşoară pe fondul unei crize politice şi – cu alte cuvinte – că nu au menirea de a rezolva o criză politică.

Ce rol va avea, însă, rezultatul lor? În 2009, am văzut cum realegerea lui Traian Băsescu a dus la spargerea frontului anti-PDL, un front care se va reconstitui şi va redeveni majoritar abia mult mai târziu, în primăvara lui 2012. Sau, privind din cealaltă extremitate, rezultatul scrutinului prezidenţial a permis PDL să-şi creeze o altă majoritate, după sfârşitul combinaţiei cu PSD. Acum, însă, dacă va fi ales un preşedinte din rândurile opoziţiei, el trebuie fie să accepte coabitarea cu majoritatea din jurul PSD, fie să încerce  distrugerea acestei majorităţi pentru a putea trece, ulterior, la crearea uneia noi.

Aşadar, chiar dacă întrebarea „cine va câştiga prezidenţialele?” este cea mai importantă, nu trebuie să o pierdem din vedere pe aceea referitoare la soliditatea actualului bloc guvernamental. De ea va depinde configuraţia viitorului cabinet şi, pe cale de consecinţă, modul în care va fi guvernată ţara. Alegerile din 2009 nu ne-au oferit prilejul unor asemenea discuţii, pentru că s-au desfăşurat pe fondul unei crize guvernamentale (şi parlamentare).

Dacă semiprezidenţialismul nostru s-ar asemăna mai mult cu cel francez, preşedintele nou ales ar avea instrumentele de a-şi crea o majoritate, dizolvând Camerele şi provocând alegeri legislative pe care, în mod normal, formaţiunea sa ar trebui să le câştige. Cadrul constituţional românesc se apropie, însă, de celălalt pol al semiprezidenţialismului (frecvent întâlnit, de altfel, şi în Europa Centrală şi de Est), în care majorităţile parlamentare existente sunt mult mai bine protejate. Va fi interesant felul în care se vor recalibra ambiţiile şi resursele instituţiei prezidenţiale, în funcţie de afilierea celui care va câştiga alegerile. O victorie a candidatului PSD va reduce asperităţile între instituţii, mutându-le în interiorul conducerii de partid. Succesul oricăruia dintre candidaţii opoziţiei va menţine tema pe agenda publică şi îi va asigura un loc de frunte în discuţiile pe marginea Constituţiei şi a aplicării în practică a normelor referitoare la împărţirea puterilor.

În final, o menţiune specială referitoare la unul dintre candidaţi. Ar fi interesant să vedem dacă există diferenţe în abordarea relaţiei Preşedinte – Guvern între candidatul Klaus Iohannis din 2014 şi aspirantul la funcţia de prim-ministru din anul 2009. În mod normal, domnul Iohannis şi toţi ceilalţi candidaţi din opoziţie ar trebui să răspundă la întrebarea: înţeleg faptul că, în caz de victorie, vor juca rolul de Preşedinte în opoziţie? După aceea ar putea să ne spună cum au în vedere să contribuie la destrămarea actualei majorităţi şi abia la sfârşit – dacă mai au răbdare şi dacă mai avem şi noi – cum îşi vor aduce colegii la guvernare şi ce vor face aceştia.