Prezentul repetabil. Meditaţii la criza americană (III)

Soluţia revoluţionară constă în renunţarea completă la producţia pentru nevoi şi în dezvoltarea producţiei pentru dorinţe. Rezultatul acestei opţiuni îl cunoaştem sub numele de „societate de consum”: este lumea în care orice tip de bun este produs ca bun de consum destinat să satisfacă dorinţele şi nu nevoile cumpărătorilor. Este lumea în care trăim astăzi. Şi, cum dorinţele sunt infinite şi infinit schimbătoare, posibilitatea saturării pieţei dispare încă o dată.

Scriam săptămâna trecută că principalii factori care au generat lumea în care trăim astăzi şi care îi asigură acesteia posibilitatea de a se reproduce sunt producţia de masă, corporaţiile moderne de afaceri şi libera concurenţă.

Producţia bunurilor de masă îl confruntă pe producător cu o problemă neaşteptată: posibilitatea de a satura piaţa. Producătorul de bunuri artizanale nu avea cum să se confrunte cu această problemă, pentru că îi era practic imposibil să producă suficient de multe bunuri încât să acopere în totalitate cererea. Această imposibilitate practică lucra în avantajul său, era un premiu care îi permitea să ţină ridicat preţul bunurilor produse. Şi, cum niciun producător nu avea mijloacele necesare pentru a satura piaţa din producţia proprie, preţul bunurilor artizanale nu putea niciodată să scadă sub o anumită limită.

De vreme ce nu avea cum să producă mai mult, singura strategie rămasă la îndemână producătorului de bunuri artizanale pentru a intra (sau pentru a rămâne) pe piaţă era aceea de a produce mai bine. În plus, faptul că preţul bunurilor artizanale era relativ ridicat făcea ca şi consumatorul să prefere, la acelaşi preţ, bunul mai durabil, mai bine lucrat, bunul care răspundea mai bine şi pentru mai multă vreme nevoilor sale. Pe scurt, bunurile artizanale trebuiau să fie durabile, să răspundă cât mai bine şi cât mai mult timp nevoilor cumpărătorilor lor.

În fine, există şi o altă consecinţă remarcabilă a faptului că producătorului de bunuri artizanale îi este imposibil să satureze piaţa din producţia proprie. El nu se poate adresa dorinţelor oamenilor, ci nevoilor acestora. Spre deosebire de dorinţe, trebuinţele omeneşti sunt limitate ca număr, sunt relativ limpezi şi relativ constante de-a lungul vieţii. În plus, de vreme ce oamenii au în general cam aceleaşi nevoi, ele rămân cu certitudine aceleaşi şi pentru generaţiile încă nenăscute.

Orientarea spre nevoi mai degrabă decât spre dorinţe e specifică producţiei de bunuri artizanale, pentru că artizanul are capacitatea fizică de a se adresa nevoilor oamenilor (inclusiv nevoii de frumos şi de autoflatare), dar îi este imposibil, cu mijloacele pe care le are la dispoziţie, să se dedice infinităţii mereu schimbătoare a dorinţelor omeneşti.

Pentru cititorii cu cultură economică, este uşor de văzut că această lume, caracterizată prin libera concurenţă dintre artizanii care produc bunuri menite să satisfacă nevoile cumpărătorilor, este lumea descrisă de economia politică clasică. Pentru cititorii cu cultură filosofică şi istorică, este la fel de uşor de văzut că aceasta este lumea individualismului clasic, pe care feudalismul nu a reuşit decât parţial şi temporar să o pună între paranteze (cu toate că, în alt sens, lumea feudală nu este decât o specie a lumii clasice; feudalismul este o extensie excentrică a lumii clasice, spre deosebire de lumea noastră de azi, care diferă radical, prin însăşi natura ei, de cea clasică). Este aşadar înşelător şi contraproductiv să încercăm să descriem lumea de azi folosind conceptele elaborate de Adam Smith sau de John Stuart Mill, de exemplu.

La apariţia ei, producţia automatizată (sau de masă) a fost o tehnică a producţiei de serie mică şi medie (prin raport cu numărul total al clienţilor potenţiali), menită să scadă costul de producţie al bunurilor – lucru pe care l-a şi reuşit, de altfel. Dar cum, la fel ca şi atelierele vechilor artizani, nicio manufactură sau fabrică nu avea capacitatea de a satura piaţa prin producţie proprie, bunurile produse prin noua tehnică au continuat în mod necesar să fie destinate nevoilor oamenilor, cu tot ce rezultă de aici. Calitatea şi durabilitatea bunurilor au continuat să fie atribute necesare ale acestora.

Abia din a doua decadă a secolului XX producţia de masă devine producţie de serie mare şi foarte mare. Sfârşitul Primului Război Mondial (care, deloc întâmplător, a fost şi primul război de masă în sensul deplin al cuvântului) aduce cu sine şi sfârşitul lumii vechi.

Din acel moment, prin noua tehnică de producţie devenea posibil ca oferta să acopere cererea din punct de vedere cantitativ, ba chiar s-o depăşească. Pentru prima dată în istorie, fiecare dintre marii producători avea capacitatea de a satura piaţa din producţie proprie – şi, în plus, orice potenţial producător avea deja la dispoziţie cunoştinţele necesare pentru a reuşi acest lucru.

Există două soluţii prin care se poate rezolva problema specifică a producţiei de masă în sensul de producţie de serie potenţial nelimitată – problemă reprezentată de posibilitatea saturării pieţei. Prima dintre ele constă în combinarea acestui tip de producţie cu producţia pentru nevoi. Producătorul îşi propune astfel să producă în continuare bunuri durabile şi de bună calitate pentru nevoile cumpărătorilor – şi, în acelaşi timp, să acapareze piaţa. Dacă saturarea pieţei este posibilă, preferabil este, pentru un producător dat, ca el să fie cel care o saturează. În felul acesta, producătorul câştigător al competiţiei îşi asigură profitul şi se poate eventual angaja în îmbunătăţirea calităţii şi în creşterea durabilităţii produsului său. Concurenţa dintre producătorii care produc pentru nevoile cumpărătorilor şi care vor să închidă piaţa şi să devină furnizori unici ai unui tip de bun a generat „societatea de masă”.

A doua soluţie, revoluţionară, constă în renunţarea completă la producţia pentru nevoi şi în dezvoltarea producţiei pentru dorinţe. Rezultatul acestei opţiuni îl cunoaştem sub numele de „societate de consum”: este lumea în care orice tip de bun este produs ca bun de consum destinat să satisfacă dorinţele şi nu nevoile cumpărătorilor. Este lumea în care trăim astăzi. Şi, cum dorinţele sunt infinite şi infinit schimbătoare, posibilitatea saturării pieţei dispare încă o dată.