Problema turcă

Parlamentul European a votat joia trecută, cu o majoritate copleşitoare, o rezoluţie în favoarea îngheţării negocierilor cu Turcia, în perspectiva aderării acestei ţări la Uniunea Europeană. Desigur, este un act simbolic: Parlamentul nu poate impune aşa ceva. Este bine, totuşi, că reprezentanţii aleşi au găsit cu cale să-şi facă auzită vocea într-o chestiune ce ţine de valorile fundamentale pe care se întemeiază construcţia europeană.

Scorul obţinut de moţiune – 479 voturi „pentru”, 37 „împotrivă”, 107 abţineri – este elocvent. Probabil că nici printre europarlamentarii care au refuzat să sprijine propunerea nu există prea mulţi care să-şi facă iluzii: abordarea bazată pe condiţionalitate pozitivă a eşuat. Am putea presupune că reacţia lor se bazează mai degrabă pe calcule pragmatice, în sensul că Europa occidentală are nevoie de o relaţie stabilă cu Turcia. Nu este vorba doar de potenţialul de şantaj pe care îl deţine d-l Erdogan în chestiuni precum fluxurile de migranţi sau cooperarea în lupta antiteroristă, ci şi de interese economice şi comerciale majore în relaţia cu Ankara.

Turcia este o ţară aflată în faza de consolidare a unui regim autoritar, după tentativa eşuată de puci militar, urmată de contraofensiva preşedintelui Recep Tayyip Erdogan – o reacţie ce a reprezentat o lovitură de stat împotriva ordinii constituţionale. Dar, aşa cum bine se ştie, drumul către autoritarism începuse cu mult înainte. Toată lumea ar răsufla uşurată dacă, într-un acces de orgoliu nervos, administraţia Erdogan ar retrage de acum străvechea cerere de aderare la UE. Dar, oricât de impulsiv ar fi şeful statului turc, e puţin probabil ca el să renunţe de bunăvoie la un instrument politico-diplomatic util. Aşadar, cartoful fierbinte rămâne în mâinile responsabililor de la Bruxelles, iar partea proastă este aceea că, gestionându-l, europenii riscă nu doar să se frigă, ci şi să se facă de râs.

Să se frigă, pentru că Turcia poate oricând redeschide drumul spre Europa al migranţilor din Siria sau din alte ţări ale Orientului Mijlociu. E adevărat că Ankara nu a pus în aplicare ultimatumul adresat Europei în chestiunea eliminării vizelor pentru cetăţenii turci, în Uniunea Europeană. Dar nu a făcut-o, pentru că domnului Erdogan nu-i pasă atât de mult de uşurarea accesului conaţionalilor săi pe teritoriul UE – mai bine zis, de drepturile şi interesele propriilor cetăţeni. Îi pasă, însă, atunci când el şi politicile sale trebuie să facă faţă unor atacuri frontale, aşa cum s-a întâmplat în cazul moţiunii simbolice a Parlamentului European.

Să se facă de râs, pentru că abordarea UE ar trebui să fie întemeiată – o afirmă doctrina oficială – pe valori şi principii. Dacă o ţară (ipotetică) s-ar afla în situaţia Turciei din punct de vedere al guvernării democratice şi ar înainta acum o cerere de aderare la UE, gestul ei ar fi întâmpinat cu zâmbete, iar solicitarea nici măcar n-ar primi număr de înregistrare. Dacă într-un (ipotetic) stat membru s-ar întâmpla, la capitolul democraţie, ceea ce se petrece azi în Turcia, probabil că ţara respectivă ar fi exclusă din UE cu maximă rapiditate – atât cât o permit procedurile din tratatul de la Lisabona.

Rândurile de mai sus nu trebuie interpretate în sensul că ar fi indicat, acum, un gest radical din partea şefilor de state şi guverne – ruperea negocierilor ar fi, probabil, o idee nefericită. Efectele unui nou val de migraţie, pe fondul prăbuşirii înţelegerii cu Ankara, sunt greu de prevăzut. Măsurile prefigurate de summit-ul informal de la Bratislava nu se vor concretiza rapid în instituţii şi politici, iar UE va rămâne multă vreme într-o neplăcută stare de dependenţă faţă de toanele d-lui Erdogan. Chiar dacă este mai mare şi mai importantă decât orice alt stat care este candidat, a depus deja cerere sau, în fine, doar aspiră la aderare, Turcia trebuie sancţionată pentru încălcarea criteriilor politice de la Copenhaga. Îngheţarea negocierilor, sugerată de europarlamentari, ar putea fi o idee bună, cu condiţia să se poată transmite guvernului turc un mesaj clar şi ferm: dacă Ankara escaladează conflictul, s-ar putea ajunge la ruperea acordurilor ce leagă economia turcă de piaţa europeană. Dacă îşi permite să piardă un membru important, precum Marea Britanie, Europa se va descurca şi fără acordul de uniune vamală cu Turcia.   

Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii "Mihail Kogălniceanu”