Putere şi opoziţie

La un an şi jumătate de la câştigarea alegerilor şi socialiştii francezi, şi mai ales preşedintele Francois Hollande s-au prăbuşit literalmente în sondaje. Ultimul a ajuns la cote de sprijin nemaiîntâlnit de scăzute în ultimii zeci de ani. Între motivele principale se numără promisiunile, evident nerealiste, din campanie, în special reducerea şomajului, pe care Hollande nu a reuşit să le onoreze. Cam în aceeaşi perioadă guvernul condus de Victor Ponta nu numai că nu a reuşit să îndeplinească mai nimic din ceea ce a promis pe plan intern, şi nu doar în plan economic, dar s-a compromis masiv pe plan extern prin puciul eşuat din vara anului 2012, prin demersurile repetate de ingerinţă în justiţie, prin gesturi şi declaraţii bulversante, adesea iresponsabile. Dincolo de problemele personale de integritate ale premierului, precum chestiunea plagiatului, scandaluri de corupţie în lanţ, la nivel înalt, zguduie din temelii un executiv care se dovedeşte în acelaşi timp total incapabil să gestioneze crizele de orice fel, accidentul aviatic şi ninsorile fiind doar ultimele două exemple.

Este îndoielnic că un astfel de guvern ar fi fost capabil să suprevieţuiască în multe alte ţări din spaţiul european. Mai ales un scandal precum cel legat de ASF care atinge puterea la cel mai înalt nivel ar fi avut, prin implicaţiile sale negative enorme asupra pieţelor financiar-bancare şi de asigurări, efecte devastatoare în plan politic. Iată însă că România se dovedeşte a fi, din nou, atipică. Controlul exercitat de actuala putere asupra unei părţi importante din mass media, capacitatea redusă a opiniei publice de a înţelege gravitatea unor astfel de situaţii, apatia generală dintr-o societate care operează cu o scară de valori foarte diferită de cea din alte părţi, diviziunea şi fragmentarea din rândurile opoziţii sunt tot atâtea explicaţii. Până la urmă ceea ce contează e faptul că deşi mai toată lumea din jurul nostru se declară nemulţumită dacă ne uităm în sondaje, pare că trăim într-o realitate paralelă paradisiacă: USL şi Victor Ponta continuă să conducă, şi încă autoritar, în preferinţele alegătorilor.

Acest fapt combinat cu dominaţia categorică din Parlament, unde după destructurarea PPDD, partidele din USL au ajuns la un scor incredibil care se apropie de 80 de procente, are un efect devastator asupra tuturor instituţiilor statului. Chiar dacă mai există încă unele redute de rezistenţă, precum DNA şi Înalta Curte şi, într-o măsură tot mai mică în viitor Curtea Constituţională şi CSM, e greu de crezut că oamenii din administraţie, din regii, autorităţi de reglementare şi organisme de control, dintr-o parte a sistemului de justiţie vor avea curajul să se opună derapajelor, exceselor actualei puteri în condiţiile în care nu se întrevede deocamdată o contrapondere semnificativă în plan politic, iar sondajele electorale arată aşa cum arată. Mai ales că aserţiunea abil şi insidios inoculată în percepţia publică ("Ce importanţă are cine e la putere, toţi sunt la fel !") face minuni, alimentând o apatie generalizată mai ales în rândul celor care, deşi sunt departe de a simpatiza USL, îşi doresc o alternativă politică cvasi-ideală, curată şi altruistă, pe care în mod evident societatea românească nu o poate produce în acest moment. Acest tip de electorat este dezamăgit, în destule cazuri pe bună dreptate, de o bună parte dintre politicienii fostei guvernări. El aplică standarde de conduită semnificativ mai înalte în cazul opoziţiei decât cele cu care operează mai ales alegătorii PSD şi, inevitabil, este mult mai greu de mulţumit şi de atras la urne.

Puţină lume pare să înţeleagă că dacă la nivel individual sunt multe de reproşat şi fostei puteri (cu toate că şi din acest punct de vedere putem întâlni cu siguranţă mai mulţi oameni decenţi în rândurile acesteia din urmă) capacitatea actualei puteri de a face rău, în ansamblu, României, şi încă pe termen lung, este cu mult mai mare. Este suficient să comparaţi percepţia internaţională a ţării în perioada guvernelor conduse de Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu şi cea de astăzi. Diferenţa e uriaşă! Şi pe bună dreptate. Existau bineînţeles şi atunci abuzuri şi corupţie, dar nicidecum îngrijorări legate de atacuri asupra statului de drept sau chiar temeri privind posibile reorientări în planul alianţelor strategice externe ale României. Iar a spune că toate acestea sunt pure fantezii, intoxicări colportate de "băsişti", e un argument ridicol pentru oricine înţelege cât de cât cum funcţionează mecanismele politice şi diplomatice la nivel internaţional.

Una dintre explicaţiile curente pentru impasul major în care se găseşte România în acest moment este absenţa unei alternative solide la USL. Este adevărat, din punct de vedere aritmetic, ponderea din Parlament nu se poate schimba teoretic până în 2016, dacă nu sunt alegeri anticipate. Însă cu totul altfel s-ar comporta actuala putere dacă ar constata o erodare masivă în sprijinul popular. Fără un cost politic consistent de ce şi-ar schimba PSD, PNL, UNPR şi PC conduita actuală? Problema e însă că în acest moment dreapta, un termen în realitate destul de lipsit de conţinut în plan ideologic, pare mai preocupată de disputele interne, unele destul de agresive şi zgomotoase, decât de a construi o alternativă solidă la USL.

În ciuda declaraţiilor contrare, bătălia pare să se dea mai degrabă pe segmentul ocupat actualmente de PDL (circa 20 de procente) cu un adaos potenţial din zona electoratului liberal dezamăgit şi nu pe recâştigarea tronsonului electorat semnificativ absent la alegerile din decembrie 2012. Există o explicaţie. Acest tronson e greu de abordat. E dificil, pretenţios, foarte critic faţă de majoritatea politicienilor. Dincolo de realităţile autohtone el este expresia unui curent mai larg răspândit în spaţiul occidental fiind profund nemulţumit de sistemul politic în ansamblul său. Dintr-o cercetare sociologică recentă întreprinsă de cotidianul britanic The Guardian reieşea că peste 50 de procente dintre cei intervievaţi au ales cuvintele supărare şi deconectare pentru a descrie maniera în care se raportează la clasa politică de la Londra. În aceste condiţii şansele de a-i atrage şi mobiliza pe acest gen de alegători nu sunt încurajatoare.

Apariţia aşteptată, dar consemnată din punct de vedere oficial doar pe 29 ianuarie a PMP – Partidului Mişcarea Populară a creat în mod inevitabil şi mai multe turbulenţe pe segmentul de opoziţie, mai ales prin efectele imediate asupra PDL. E vorba şi de plecăriler explicite de parlamentari, dar şi de cele mascate, prin posibila aderare a unor primari sau alţi lideri locali PDL la Fundaţia Mişcarea Populară. Absenţa lui Emil Boc şi a lui Gheroghe Ştefan de la reuniunea Delegaţiei Permanente PDL de la Braşov, dar şi declaraţiile lui Gheorghe Falcă, primarul Aradului, au alimentat speculaţiile privind iminente decizii în acest sens a acestor lideri politici (aderarea formală la Partidul Mişcarea Populară i-ar face să piardă actualele lor poziţii). Efectele cumulate ale acestor migraţii oficializate sau mascate vor fi: 1. erodarea capacitaţii de organizare şi acţiune a PDL; 2. intensificarea polemicii publice dintre acesta din urmă şi PMP. Frustrările acumulate în urma ultimului congres al partidului condus de Vasile Blaga vor da acum, foarte probabil, din nou în clocot. În acest context tensiunile interne din USL vor fi în parte estompate de scandalul din opoziţie, ceea ce nu poate decât să mulţumească actuala putere. În plus, intrarea în trombă a Elenei Udrea pe scena PMP (care i-a estompat vizibil pe ceilaţi lideri ai noului partid) va deschide inevitabil, pe drept sau pe nedrept, un larg front de atac în egală măsură pentru adversarii de la putere şi pentru cei din opoziţie.

Altfel spus, se anunţă o perioadă mai dificilă pentru opoziţie decât pentru USL în ciuda gafelor de proporţii şi a comportamentului adesea iresponsabil al actualei puteri. Şi asta deşi, în ciuda aparenţelor, terenul de acţiune pentru ceea ce numim dreapta ar putea fi unul destul de favorabil. Problema că e vizibilă absenţa unui strateg politic, de talia lui Valeriu Stoica, de pildă, în stare să construiască şi să implementeze o linie de acţiune coerentă a actorilor de pe acest segment care în acest moment par angrenaţi orbeşte în manevre minore, derizorii, cu mioape mize individuale sau de grup. În acest sens ar trebui plecat de la recunoaşterea unei evidenţe: ceea ce numim electoratul de dreapta (exclusiv cel rămas captiv, mai ales din raţiuni clientelare, PNL), mai precis electoratul anti-USL, este împărţit în două mai segmente, unul pro-Băsescu şi altul anti-Băsescu. Un bloc pro-Băsescu constituit din PMP, Forţa Civică, eventual PNŢ-CD, şi un altul care s-ar putea îndrepta către un PDL desprins de preşedinte, acesta din urmă cu bune perspective de a rupe în continuare din electoratul urban liberal (cel preponderent rural, captiv, legat de primarii şi preşedinţii de CJ ai PNL e greu de dizlocat). Dacă ar acţiona coerent, fără să intre în dispute corozive între ele, cele două blocuri ar putea obţine scoruri bune la europarlamentare şi ar putea ulterior să sprijine cu şanse o candidatură comună la prezidenţiale. Acesta ar fi însă un comportament raţional. Deocamdată însă pentru PMP prioritatea zero este aceea de a creşte peste limita de 10 procente în sondaje (mai ales prin aspirarea unei părţi din electoratul PDL din Ardeal), iar echipa Blaga de a rămâne în fruntea partidului prin obţinerea unui scor bun la europarlamentare, ceea ce inevitabil va duce la atacuri, chiar foarte dure, între cele două părţi. La rândul său. preşedintele pare să creadă (a şi declarat-o public în câteva rânduri) că singura premiză realistă este aceea de a renunţa pe moment la orice încercări de coagulare a unei drepte unite, principalii actori urmând a se încăiera între ei pentru europarlamentarele din luna mai, în speranţa că aceştia vor achiesa ulterior la o construcţie politică unitară, cu o zestre electorală clară de această dată, pentru prezidenţiale. În ce măsură socoteala de acasă se va potrivi cu cea din târg, iată o întrebare importantă, nu doar pentru viitorul USL, ci şi pentru evoluţiile fundamentale din societatea românească în ansamblu, pe termen mediu şi lung.