Radu Homiceanu, din Valea Jiului pe scena Teatrului Naţional Iaşi

Radu a urmat Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, apoi un master în actorie la aceeaşi universitate. În prezent este actor la Teatrul Naţional din Iaşi şi a jucat până în prezent, în toată cariera sa, în peste 38 de piese de teatru, obţinând de două ori, în 2010 şi 2011, la Mangalia la Gala Tânărului Actor „Hop“, premiul publicului pentru cel mai bun spectacol cu piesele „Eden“ şi „Hamlet…Eu Sunt?“.

„Emil Coşeru mi-a predat Abc-ul“

Ziarul de Iaşi: Ai făcut Liceul de Arte în Iaşi, de ce ai ales să faci Facultatea la Cluj?

Radu Homiceanu: Am ales Clujul pentru că am vrut să las confortul de acasă şi să mă duc într-un mediu în care să fiu descoperit, pentru a-mi depăşi limitele şi a fi total responsabil de deciziile luate. În liceu l-am avut ca profesor de actorie pe domnul Emil Coşeru, care mi-a predat Abc-ul şi mi-a trezit pofta pentru teatru şi cu ajutorul dumnealui am făcut primii paşi pe acest drum. În ultimul an de liceu am hotărât să dau admitere la Facultatea de Teatru şi pentru asta era necesar un repertoriu de poezii, povestiri şi monoloage. Am început să mă pregătesc cu domnul Doru Aftanasiu, care mi-a făcut un repertoriu delicios şi foarte bine structurat cu care am reuşit să intru la facultate.

ZdI.: Care a fost primul rol pe scena Teatrului Naţional?

R.H.: În calitate de actor profesionist, primul rol în Teatrul Naţional Iaşi a fost „Irod Mireasa“ în „Iaşii în Carnaval“ în regia domnului Alexandru Dabija în 2012, an în care am şi fost angajat. Mi-a plăcut rolul pe care l-am primit pentru că mi-a oferit libertate şi mi-a permis să mă joc şi să compun o „mască“.

ZdI.: Ai jucat şi la Petroşani, în ce împrejurări?

R.H.: Terminam facultatea, am văzut anunţul castingului pe un panou de afişaj din interiorul facultăţii. În toată ţara posturile erau închise, nimeni nu angaja actori, iar la Petroşani era concurs pentru 10 actori. Mai aveam o săptămână în care eram student, iar pe urmă deveneam actor profesionist. Aşa s-a făcut că m-am dus la casting şi am reuşit să mă angajez chiar în a doua zi după ce mi-am dat licenţa. Am fost angajat doi ani acolo. Au fost doi ani plini în care am jucat foarte mult, alături de o echipă tânără foarte bună şi pot spune că în doi ani am avut peste două sute de reprezentaţii. A fost foarte frumos, formam o trupă tânără, cu poftă de muncă. Eram prieteni şi ne ajutam mult. Când ceva nu funcţiona ne întâlneam, ne sfătuiam şi lucram noaptea pentru ca a doua zi să iasă bine repetiţia. A fost ca o a doua studenţie, doar că abia acum începeam să pricepem mecanismele teatrului fără ca un profesor să ne dirijeze, făceam şi propuneam tot ce ne trecea prin cap. Acolo am avut parte de nişte întâlniri savuroase cu nume mari. Am avut şansa să lucrez cu Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu, Sorin Militaru, actorul şi coregraful Andras Lorant şi scenograful Adrian Damian, pe care-l cunoşteam din facultate.

ZdI.: Cum trebuie să fie un regizor bun şi care este relaţia lui cu actorul?

R.H.: Un regizor bun trebuie… să fie. El trebuie să ştie de ce face proiectul, ce vrea să transmită cu el şi mai ales să ştie să îl explice actorilor cu care lucrează pentru ca aceştia să reuşească să fie pe aceeaşi lungime de undă cu el. Trebuie să instaureze o atmosferă plăcută la lucru. Este foarte important să existe o lejeritate şi o relaţie de prietenie între regizor şi actor, trebuie să simţi că lucrezi într-un mediu de încredere, într-un laborator şi orice ai face nu există bun sau prost. Repetiţiile trebuie să fie ca un atelier în care actorul caută, iar regizorul caută odata cu el. Trebuie să ştie să critice fără să te descurajeze şi să te încurajeze, dar cu măsură. Un regizor bun dă mână liberă actorului, dar într-un mediu controlat. Trebuie să aibă măsură, trebuie să ştie foarte bine, şi el şi actorul, unde se termină prietenia şi unde începe raporul actor-regizor. Trebuie să ştie când să dea pauze. Am întâlnit regizori care dau foarte greu pauză, aşa li se pare lor că îşi impun autoritatea. Fals. Aşa reuşesc să obosească şi să întoarcă actorii împotriva lor. Când ai o repetiţie de patru ore fără nici o pauză, nu mai dai randament. Pauzele au şi ele rolul lor, te ajută să decantezi informaţiile şi să-ţi asumi ce ai lucrat, te ajută să te odihneşti. Un regizor trebuie să aibă simţul umorului, chiar dacă montează cea mai dramatică piesă de teatru.

„Uşor, uşor, începeam să pricep că omul poate transmite şi fără cuvinte“

ZdI.: Povesteşte-mi puţin despre rolul lui Adam, care este într-un spectacol de limbaj corporal.

R.H.: A fost un spectacol bazat pe prima parte a genezei din Biblie. Adam, a fost un început, şi a fost special pentru că îţi oferea libertate. Nimeni nu ştie cum era el şi care era relaţia sa cu Eva, iar noi ne permiteam să propunem orice şi faptul că improvizaţiile erau non verbale ne punea în situaţia de a exploata foarte mult partea corporala şi puterea omului de a se exprima doar prin corp, mimică şi gesturi. Uşor, uşor, începeam să pricep că omul poate transmite şi fără cuvinte. Iar în momentul în care treci de la a te gândi cum să transpui scenic corporal o situaţie, la a te exprima automat şi firesc corporal, începi să capeţi o plasticitate estetică şi realizezi că şi corpul are o memorie şi o inteligenţă a sa. Altfel îţi respecţi corpul şi altfel îl priveşti. Parcă atunci începi să descoperi că posezi un trup, atunci îl conştientizezi şi te bucuri de acest instrument. Corpul actorului este instrumentul său. Studiind şi lucrând la Adam, am reuşit să-mi educ şi să-mi cunosc limitele corpului, mi-am găsit ritmul.

ZdI.: Ai jucat şi în scurtmetraje, te tentează filmul?

R.H.: Mă tentează. Îmi place filmul. Am făcut şi în cadrul facultăţii câteva scurtmetraje în colaborare cu cei de la secţia media. Anul ăsta am mai făcut două scurtmetraje în Iaşi la care am lucrat foarte bine şi am cunoscut oameni superbi şi care pun foarte multă pasiune în ceea ce fac şi cu care abia aştept să mă reîntâlnesc. Da, mi-ar plăcea să fac film, e diferit, mă provoacă… E ceva ce îmi doresc.

ZdI.: Prin ce zone se mai joacă teatru?

R.H.: Există o ramură foarte importantă care începe să ia din ce în ce mai multă amploare. Teatrul independent. El există de mulţi ani, doar că nu a fost băgat în seamă. Şi e păcat. Aproape în fiecare proiect vezi cum actorii, majoritatea tineri, lucrează şi scot la lumină un proiect inovator, îndrăzneţ, pe care îl joacă cu atâta poftă. Îi vezi că se joacă şi că le place. Şi ca spectator te bucură să vezi aşa ceva. Te bucură să vezi nişte actori care se luptă şi vor să facă teatru, actori care îşi asumă riscul să facă un proiect din care abia îşi scot investiţia. În teatrul independent, în majoritatea cazurilor, sau cel puţin în Iaşi, tu faci tot. Tu îţi alegi textul, de multe ori chiar tu îl traduci, tu îţi alegi echipa, tu faci decorul, scenografia, tu cauţi muzica, tu gândeşti proiectul, tu-l promovezi, tu aduci public, tu îţi asumi toate riscurile. Este destul de greu şi cumva eşti obligat să iasă bine, altfel nu s-a meritat efortul. În schimb, după premieră, când ai un produs finit simţi o satisfacţie copleşitoare. Când ştii că totul e făcut şi muncit de tine îţi respecţi munca şi vei juca de fiecare dată acel spectacol cu sufletul. Din păcate nu avem foarte multe spaţii în Iaşi în care se joacă teatru independent. La un moment dat erau vreo cinci-şase, dar acum cred că sunt două sau trei, dar am încredere că pe viitor lucrurile vor sta mai bine. Ce să mai…vă aştept la teatru!