Realitatea estetizată

Nu e bine să credem în distincţii tranşante; nu există „viaţă reală”, nu există „realitate”, care s-ar opune „ficţiunii”. Realitatea înseamnă şi ficţiune; ficţiunea este nu doar reală (ceea ce ar fi banal), ci exemplară, concentrare a esenţei realului. „Realitatea” (în sensul comun, sărac, pe care îl folosim de regulă) este trivială, ficţiunea este normativă.

Ce se înţelege îndeobşte prin „realitate”? În ce nomenclator precis încape ea? Al Duţu, un cărturar care merită readus în actualitate, nota într-un eseu: „Laicizarea a adus cu sine o restrângere a sensului conceptului de realitate; numai ceea ce cade sub simţuri având calitatea de a ne transmite date concrete, evidente, convingătoare: tot ceea ce depăşeşte imediatul sau concretul a fost privit cu suspiciune, ca o sursă posibilă de rătăcire; de superstiţie, de «misticism».” Ar fi vorba de un proces de limitare a cunoaşterii, de restrângere a domeniului cunoaşterii. Realitate înseamnă, pentru noi, doar terenul sigur al vizibilului. Există doar lumea din afară, nu şi cea dinăuntru. Pe aceasta, de la suprafaţă, ne-o explicăm fără rest: ştiinţele au desfăcut realitatea până la nivelul milimicronului. Dar tot ceea ce ţine de omenesc, ceea ce ne defineşte ca oameni doar străbate la suprafaţă, deşi se petrece în lumea dinăuntru. În cealaltă realitate, către care literatura, artele, religia şi toate domeniile spiritului ne ajută să deschidem breşe. Căpătăm conştiinţa nu a ceea ce suntem, ci a ceea ce putem deveni doar deschizându-ne ochii minţii, întorcându-ne către sine cu ajutorul literaturii. Nici o explicare ştiinţifică a procesului morţii nu poate fi mai convingătoare decât Epopeea lui Ghilgameş. Nici o explicaţie ştiinţifică a iubirii ca proces chimic nu este mai convingătoare decât Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta.

***

Proust e scriitorul care a schimbat nu doar literatura, ci, sunt convins, modul nostru de a percepe timpul, de a-l interioriza. O fi întâmplător că Proust, Freud, Bergson sunt contemporani? N-are cum să fie chiar întâmplător. Ei mută accentul dinspre exterior către interior; după ei, dar după Proust, mai ales, omul începe să priceapă lumea privind-o în sine, începe să o conceapă ca reflexie a sinelui. Arta nu a imitat niciodată lumea, ci a potenţat-o. A turnat-o, altfel spus, în forme memorabile, i-a imprimat o ordine şi o logică apte să o facă accesibilă, de înţeles. Ei bine, dintre toate artele, literatura se apropie cel mai bine de mit, pentru că de acolo, de fapt, provine. Ce este mitul, dacă nu o poveste sau o sumă de poveşti care ne explică lumea? Ce este literatura dacă nu un mod de a lua act de noi înşine şi, de aici, de lumea pe care descoperim, astfel, că o putem lua în posesie? Marile mituri ale modernităţii sunt creaţii literare: Don Quijote, Madame Bovary, Raskolnikov, Anna Karenina. Ele ne fixează nişte paradigme, în funcţie de care ne orientăm, nereuşind niciodată să atingem doza de esenţial care zace în marile opere. De aceea marii autori chiar schimbă lumea: Cervantes, Flaubert, Balzac (care, citind în presă despre faptele cotidiene, jubila, exclamând că, iată, realitatea îl confirmă. Şi avea mare dreptate!), Dostoievski, Tolstoi, Proust. Sigur Faulkner, Thomas Mann şi Musil. Poate şi Céline (ultimul mare scriitor francez, în orice caz). Kafka? Kafka e mai ales un profet decât un scriitor.

După aceea? După aceea literatura a început să se hrănească prea mult din ea însăşi, a devenit mult mai preţioasă, aproape autistă. Cochetă! S-a izolat într-un alexandrinism pestriţ, decorativ; în loc să caute să estetizeze lumea, a căpătat obsesia propriului statut. De prea multe ori această obsesie a fost tradusă în termeni decorativi, experimentali. Esenţialul se banalizează, literatura fuge de poveste şi-şi pierde, astfel, cititorii.

În loc să inventeze noi mituri care să explice lumea, să-i dea coerenţă, în loc să se ocupe de ceea ce constituie ţinta sa predilectă: omenescul, cu toate adâncimile sale, cu toate aspectele sale luminoase ori sulfuroase, literatura a uitat omul. A comis, de fapt, greşeala pe care, după cum observăKundera în Arta romanului, a comis-o şi filosofia de după Kant: perfecţionându-şi metodele şi devenind gândire care se gândeşte pe sine, a uitat de om. A câştigat în subtilitate, în astuţie, s-a specializat şi a uitat că, de fapt, marea sa miză este să rezolve sau măcar să încerce să explice unele aspecte ale sufletului. Or, rostul literaturii chiar acesta e, nu altul: să pună în permanenţă reflectorul pe om, să-i disece problemele, dilemele, nevrozele, dar şi bucuriile simple.

De-asta cred eu că literatura, artele toate, de fapt, trebuie văzute ca mari eforturi de cunoaştere. În esenţă lucrurile stau cam aşa: există zone ale sufletului omenesc la care nici filosofia, nici psihologia, nici psihanaliza, nici etica nu pot ajunge. E o zonă la care are acces doar literatura; ea poate aproxima, nu explica, ea poate tatona, palpa anumite realităţi extrem de concrete, de reale, dar imposibil de prins în concept. Şi poate ridica întrebări, poate nelinişti, poate pune în gardă. Certitudini nu oferă, dar ce au a face certitudinile când e vorba de lucruri atât de delicate cum e sufletul omului?

Realitatea trebuie estetizată, altfel e de o banalitate crâncenă. Sau, dimpotrivă, de o brutalitate, de o cruzime inexplicabilă. Dar ea nu e în nici un fel, ea e aşa cum suntem noi în stare să o percepem. De-asta zic eu, după alţii mai deştepţi decât mine, că nu suntem oameni, ci devenim oameni. Cum? Citind, mergând la teatru, văzându-l pe Michelangelo la el acasă sau ascultându-l pe Mozart.