Caută 
1 MIN
Din momentul în care guvernul de la Londra a stabilit întrebarea ce urma a fi tipărită pe buletinul de vot, tabăra unionistă a fost condamnată la defensivă.
Prietenii şi admiratorii Regatului Unit din ţara noastră şi de pretutindeni pot răsufla uşuraţi: electoratul scoţian a respins prin vot opţiunea independenţei. Continuă astfel aventura comună a celor patru naţiuni, în lipsa căreia Europa şi lumea ar fi fost, astăzi, mai puţin libere şi mai puţin prospere.
„Ar trebui ca Scoţia să fie o ţară independentă?” – iată întrebarea la care au fost chemaţi să răspundă participanţii la referendum. Este o întrebare simplă şi, în aparenţă, nu pot exista decât două răspunsuri – la rândul lor, cât se poate de clare. În fapt, asemeni tuturor consultărilor de acest gen, referendumul scoţian a simplificat mult o realitate politică extrem de complexă.
Nu este vorba, aici, doar de absenţa de pe buletinul de vot a variantei „devo-max” (devoluţiune accentuată a puterilor dinspre Londra înspre Edinburgh), care părea a fi, de multă vreme, opţiunea preferată a scoţienilor şi care a revenit pe ultimii metri ai campaniei pentru a tempera energiile pro-separare. Dacă se poate vorbi de un happy-end , acesta ţine tocmai de capacitatea elitelor de a reveni – fie şi forţat, fie şi în ultimul moment – la un curs de acţiune raţional. Din punct de vedere democratic, dezbaterea pro sau contra independenţă a fost benefică, însă toată lumea ar fi avut de câştigat dacă ar fi existat şi a treia variantă, calea de mijloc.
Simplificarea la care s-a făcut referire se referă în primul rând la semnificaţia termenului „independenţă” pentru Scoţia anului 2014 şi – în sens mai larg – pentru alte comunităţi politice aflate în faţa unor alegeri similare.
Ne-am obişnuit să folosim acest cuvânt pentru a descrie eforturile unei colectivităţi oprimate sau marginalizate, dornice să-şi ia soarta în propriile mâini. De la revoluţia americană şi până în zilele noastre, acesta a fost contextul în care a apărut termenul „independenţă”. Cazul scoţian nu se înscrie în acest tipar. O mulţime de cauze au făcut ca, în Regatul Unit, puterea să se concentreze în Sud şi mai ales în Londra. Însă nu se paote spune că soarta Scoţiei s-a aflat în mâinile altora, atât timp cât cetăţenii ei au participat cu drepturi egale la guvernarea comunităţii mai largi.
Apoi, conceptul de independenţă apare şi se dezvoltă într-o epocă mult mai primitoare decât este cea în care trăim noi, astăzi. Exceptând numeroasele cazuri în care independenţa era doar o chestiune de faţadă, guvernele din trecut puteau limita influenţele din afară mult mai mult decât o pot realiza cele de astăzi. Ritmurile economiei şi politicii mondiale au jucat mereu feste autorităţilor naţionale, dar acum pare mult mai greu să controlezi la frontieră fluxurile de putere, de bani şi mărfuri, de oameni şi idei. O entitate mică, modernă, prosperă, sofisticată şi puternic angrenată în aceste fluxuri, aşa cum este Scoţia, se poate dovedi vulnerabilă. Desigur, argumentul în favoarea independenţei a vizat nu auto-izolarea ţării, ci asumarea deciziei suverane şi a responsabilităţilor ce decurg din ea. Însă, a dovedit-o votul cetăţenilor, discursul despre oportunităţile deschise de independenţă nu a putut ascunde riscurile.
Consideraţiile de mai sus ilustrează, într-o anumită măsură, situaţia ingrată în care s-au găsit partizanii rămânerii Scoţiei în Regatul Unit. Din momentul în care guvernul de la Londra a stabilit întrebarea ce urma a fi tipărită pe buletinul de vot, ei s-au văzut plasaţi în defensivă. Se spune că referendumurile favorizează mereu opţiunea pentru statu-quo: poate că aşa este, însă această afirmaţie este în mică măsură valabilă atunci când alternativa este „independenţa”. Acest concept generează un ansamblu unic de reprezentări. Ambiguităţile lucrează aproape întotdeauna în favoarea, nu împotriva sa. Spre deosebire de alte tipuri de referendum, povara de a ilustra viitorul nu mai cade pe umerii celor ce vor schimbarea, pentru că „independenţa” este adesea sinonimă cu speranţa. Împotriva acestui adversar a fost silită să lupte coaliţia favorabilă rămânerii Scoţiei în Regatul Unit şi nu este exclus ca tema să revină mai târziu în prim-planul agendei. Independenţa unei comunităţi politice este un proiect arareori vulnerabil la argumentele convenţionale.
Lucian Dîrdală este politolog şi lector universitar doctor în cadrul Universităţii “Mihail Kogălniceanu”
Îți recomandăm
