Relatarea cheii franceze

Muncitorul stătea întins sub un mecanism uriaş, ceva intermediar între strung şi batoză, dar care aducea mai degrabă cu un tanc sau cu o draglină imaginată de Leonardo; deci, stătea culcat sub acest vehicul vetust, diluvian, şi părea să meşterească de zor. Vârât pe jumătate sub maşină, părea să depună un efort neobişnuit; ofta din greu şi adânc, gata-gata să-şi dea duhul; ochii i se bulbucau sub fruntea teşită, fiind pregătiţi, parcă, dintr-o clipă în alta, să iasă din cap şi s-o ia rostogolindu-se la vale pe asfaltul încins de arşiţă înăbuşitoare. Privirea pe care şi-o ridica din când în când spre noi părea să spună: „A dracului treabă! Şi doar am montat şi demontat drăcia asta de atâtea ori şi, uite, acum nu-i mai dau de capăt!”. Şi, nervos, icnind din toţi rărunchii, lovi de câteva ori cu bocancul în şinele aparatului, care începu, deodată, să vibreze tremurând din toate încheieturile, fără să urnească, totuşi, din loc. Nu ştiu ce are, spuse acum cu voce tare, gâjâită, nu-mi pot da seama unde-i hiba. Am impresia că pur şi simplu m-am tâmpit. Maşinăria asta o să mă dea gata. Şi zicând acestea, îşi lovi ţeasta de trei ori cu pumnul unsuros, având grijă să nu scape rigla şi compasul. Ei, domnilor, se tângui el vârându-se înapoi sub vehicul, ce părere aveţi de toată tărăşenia asta?! Se pricepe vreunul dintre voi la mecanisme? M-aţi putea ajuta? Văzând că nu răspundem, continuă să se tânguie pe acelaşi ton: Ce spuneţi, până la urmă îi vin de hac sau nu?! Care pune la bătaie o sticlă de votcă pe trei de vin?! Cum, nu e nimeni dornic de chilipir?! Spuneţi ceva, ce staţi şi vă holbaţi la mine ca nişte mumii?! Icnind şi întinzându-se sub aparat, muncitorul scoase de undeva de dedesubt un fel un peşte gros şi moale ca o gelatină şi-l aruncă pe-asfalt. Peştele deschise de câteva ori o gură imensă, roşie, înghiţi aerul în gol, şi se făcu nevăzut, lăsând pe-asfalt o dâră de lichid verde, lipicios, mirosind a zeamă bordeleză.

A dracului treabă, spuse muncitorul şi se apucă din nou de şurubărit. Ei, ce părere aveţi?, behăi el, făcându-ne cu ochiul. Cine a mai văzut peşti ieşind din maşini şi evaporându-se în aer? Voi aţi văzut? Eu, nu!

Noi însă, potopiţi de mahmureală, nu aveam nici o părere. În fond, ce ne privea pe noi toată treaba asta? La ce bun ar fi fost să-i dăm vreun sfat?! Stăteam mahmuri pe locurile noastre în brişcă şi-l priveam curioşi, aşteptând, ca să zic aşa, gongul final, deznodământul. Eram, într-un fel, curioşi să vedem cine va învinge: omul sau maşina, dar de pus pariuri nu puneam. E ceva putred aici, ne ziceam în gând. Ce caută, în fond aici, pe mijlocul şoselei, în apropiere de oraş, acest vehicul vetust, care aduce cu o draglină? Apoi, muncitorul ni se părea şi el a fi extrem de suspect. În ciuda salopetei portocalii mânjite de pete de ulei, nu părea a fi totuşi muncitor, ci mai degrabă un actor pus pe şotii. Şi vehiculul, naiba să-l ia de vehicul, poate că nici nu era defect! Şi peştele, cum apăruse peştele, aşa, nitam-nisam, şi apoi dispăruse pe sub roţi?!

Ne-am dat din brişca noastră şi, dezmorţindu-ne picioarele, ne-am apropiat de mecanism. Da, nu aveam nici o îndoială, era ceva necurat la mijloc în toată această întâmplare!

Nu-i aşa că acolo, dedesubt, nu-i nici un şurub defect?, am strigat. Trebuia să strigăm, să urlăm din toţi rărunchii, altfel n-am fi fost auziţi. Vehiculul duduia pe şosea, vibra din toate încheieturile, făcând să trepideze totul în jur: copacii, iarba, stâlpii de înaltă tensiune, şi tot ce se afla de-o parte şi de alta a şoselei.

Cum adică nu-i nici un şurub defect?, răcni muncitorul. N-am înţeles ce vreţi să insinuaţi! Răcnea deschizând şi închizând o gură ştirbă, gesticulând nervos. Ne aruncă o privire înfuriată, care ar fi putut înfiora şi morţii din mormânt. Ieşirea lui însă nu avu nici un efect asupra mahmurelii noastre. Îl priveam transpuşi, cu creierii goliţi de orice gând.

Adică, eu stau aşa – răcni el – şi-mi fac de lucru de dragul lelii, ca şi cum n-aş avea altceva mai bun de făcut?! Dacă m-aş lua după voi, departe aş ajunge! Frumos gândiţi, domnilor, foarte frumos! Halal să vă fie! Şi enervându-se peste măsură, muncitorul se vârî din nou sub mecanism.

Nu ştiu ce are, strigă de-acolo mai conciliant. Nu cedează de fel. N-am mai păţit una ca asta de când sunt. Şi doar sunt vechi în meserie. Deştepţi mai sunteţi, se enervă el din nou. Nu degeaba purtaţi ochelari! Doctori în filozofie! Dacă l-au citit pe Kant, au impresia că se pricep şi la maşini!, bodogăni el. Muncitorul se enervase din nou, pe bună dreptate, poate. Ce treabă aveam noi cu maşinile? În fond, pe ce se baza suspiciunea noastră? Muncitorul trecea repede de la o stare la alta: îl vedeam când cu faţa congestionată şi venele umflate zbătându-se pe tâmple, când zâmbind şi dând împăciuitor din cap. Omul îşi încruntă sprâncenele, ochiul drept i se zbătu de câteva ori, în timp ce celălalt ochi, stângul, ne privea rece, fix, zeflemitor. Hm, făcu omul şi se vârî din nou sub mecanism. Picioarele i se opriră într-o scobitură a şoselei. Omul apucă înfuriat cu ambele mâini cheia franceză, abandonând pe asfalt rigla şi compasul pe care le ţinuse până atunci în mâna stângă. Şi începu să se opintească din tot corpul, cu toată forţa pe care o avea în el, încercând să învârtă şurubul înţepenit de praf sau de rugină. Sudoarea îi curgea pe tâmple, ochii i se bulbucară şi mai mult în cap, iar faţa pe care continua s-o ţină întoarsă spre noi, părea să spună: Asta-i, domnilor, vedeţi, v-aţi convins şi singuri că nu umblu cu prostii?! Broboane de sudoare îi brăzdau fruntea, scurgându-se de-a lungul obrajilor brăzdaţi de riduri, picurând pe-asfalt. Privindu-l, ai fi zis că depune un efort uriaş, peste puterile omeneşti, şi fără nici un rezultat. Piuliţa sau şurubul nu ceda în nici un chip şi aparatul, duduind şi zgâlţâindu-se din toate încheieturile, rămânea pe loc.

Scrâşnind din dinţi, muncitorul înjură de mama focului, zvârli cheia în şanţul plin de mătasea broaştei, ieşind de sub maşină. Dintr-o smucitură, rupându-şi salopeta în fâşiii, o aruncă în şanţ, rămânând în bustul gol. Tatuat pe braţe şi pe piept, părea să ocupe toată şoseaua. Cu ochii înroşiţi, pe care-i mişca în dreapta şi în stânga, pufnind pe nări, părea să fie o întruchipare a neputinţei transformată într-o furie revărsată-n gol. Tâmplele îi zvâcneau. O venă groasă cât un deget îi traversa fruntea, umflându-se şi dezumflându-se în ritmul respiraţiei din ce în ce mai agitate. Trase cu piciorul într-un bidon de benzină şi-l aruncă sub roţi, apoi sprijinindu-şi braţele muşchiuloase de caroserie începu să-şi izbească demonstrativ ţeasta rasă proaspăt de un colţ al maşinii, unde se vedeau răzbătând mai multe nituri de bronz şi nişte ţevi de alamă din care ţâşnea un jet de abur răspândindu-se pe câmp. Nu se mai putea stăpâni. Părea să-şi reverse toată ura adunată de-a lungul anilor asupra acestui vehicul. Izbea cu bocancii în cauciucuri şi se dădea cu capul de motorul încins la maximum, gata-gata să pocnească, să se dezmembreze împrăştiind ţevi şi şuruburi pe şosea.

În sfârşit, după un timp, se mai linişti şi, obosit de atâta efort zadarnic, lunecă jos, de-a lungul maşinii, sprijinindu-se cu spatele de una din roţi. Îşi ridică braţele spre cer şi spuse: Asta-i!

Apoi îşi lăsă neputincios umerii în jos şi se sprijini cu coatele de asfalt. Clătină din cap şi ne privi cu atenţie, aprinzându-şi între timp cu bricheta o ţigară. Trase fumul adânc în piept şi, oftând, îl slobozi în aer. Părea sleit cu totul de puteri.

Mă las păgubaş, spuse. A scos sufletul din mine bestia asta, şi arătă spre aparat. Eu unul m-am săturat. Îmi fumez ţigara până la capăt şi apoi o iau din loc. Să-şi mai bată şi alţii capul cu ea, spuse arătând cu braţul spre maşină. Priviţi, vedeţi şi voi şi trageţi concluziile de rigoare.

Şi atunci, înconjurând vehiculul pe vârfuri, cu teamă parcă să nu trezim pe cineva din somn, ne-am făcut curaj, adunându-ne în jurul aparatului. Lăsându-ne apoi în genunchi, am aruncat mahmuri încă o privire pe sub burta vehiculului, dar n-am văzut acolo nici un şurub, nici o ţeavă, nici o piuliţă şi nici altceva metalic asupra căruia muncitorul îşi concentrase forţa. Şi privind mai bine acea maşină ce duduia pe şosea, am văzut, deodată, că nu-i nici pe departe maşină, ci o vacă.

Şi privind apoi mai cu atenţie prin aburii ce continuau să se risipească pe asfalt şi la înfăţişarea acelui muncitor, brusc am fost izbiţi de faptul că acesta-i nici pe departe muncitor, ci un ditamai berbec.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist