Revoluţia din decembrie 1989. Istorii şi adevăr (I)

Scriam în Revoluţia avortată despre încercarea de organizare a unui miting la Iaşi, pe 14 decembrie 1989: "Prietenul meu, scriitorul Cassian Maria Spiridon, unul din capii experimentului civic încercat în urmă cu două decenii, m-a asigurat foarte serios că nu a fost contactat şi convins de nimeni (nici de KGB, nici de CIA!) să intre în ceea ce părea o formă de reacţie cât de cât organizată împotriva prostiei, lipsurilor şi oprimării de atunci. Contactat de Ştefan Prutianu, a aflat şi el de încercarea de a organiza o reţea de sprijin clandestină, piramidală (pe multipli de trei oameni de încredere) al cărui scop era scoaterea oamenilor din case la un miting în Piaţa Unirii, pe 14 decembrie. Au improvizat un fel de manifest rudimentar care anunţa mitingul, l-au distribuit şi au fost imediat deconspiraţi şi arestaţi, nereuşind să detoneze nicio manifestare publică la care să se adune masa critică necesară unei revolte populare. Explicaţiile pentru eşecul lor sunt mai multe şi merită detaliate măcar schematic aici, la un moment de aducere aminte. În primul rând, e interesant faptul că ei au semnat aceste manifeste ca fiind ale Frontului Popular, cod de recunoaştere comun mişcărilor asociate perestrokăi gorbacioviste din Uninea Sovietică. Ştefan Prutianu spune că a fost un nume pe care l-au folosit conştient tocmai pentru că trimitea la organizaţia care la Chişinău, în august 1989, declanşase un miting uriaş consacrat limbii române şi că noi toţi cei care urmărisem evenimentele pe posturile de televiziune ruseşti (care ţineau loc de televiziune atunci când TVR-ul emitea trei ore pe zi) am fi înţeles mai rapid despre ce este vorba. Apoi Iaşul oferea, prin studenţii şi muncitorii existenţi aici, resurse mai potrivite revoltei, cu atât mai mult cu cât studenţii în 1987 şi muncitorii de la Nicolina în 1989 deja ieşiseră pe străzi dând de furcă Securităţii care filmase şi fotografiase tot, declanşând apoi represalii îndelungate împotriva participanţilor. Chiar dacă teoria conspiraţionistă potrivit căreia la Iaşi a fost orga­nizată o diversiune pe 14 decembrie pentru ca revoluţia să poată izbucni în celălalt capăt al ţării pe 16 s-ar adeveri, rămân încă obscure mecanismele care au putut să-i convingă pe organizatorii ieşeni să se asocieze de bunăvoie la o asemenea acţiune riscantă. În sfârşit, un alt element important care merită a fi subliniat e reacţia rapidă, organizată şi eficientă, de neutralizare a conspiraţiei probată cu ocazia evenimentelor de la Iaşi de Departamentul Securităţii Statului (organism sub sigla căruia se ascundeau totuşi direcţii şi secţii foarte diferite). Organizarea rapidă şi neaşteptată a Dinamoviadei de judo, ai cărei „concurenţi” atletici au ocupat imediat întreg hotelul Unirea, tunurile de apă de la colţurile Pieţei Unirii, patrulele de miliţieni, soldaţi şi gărzi patriotice mobilizate în pripă, interdicţia de a circula în grupuri mai mari de trei oameni sau mutarea staţiei de tramvai (şi atunci prilej de înghesuială şi de mase de oameni) de la Select au arătat – alături de urmărirea şi arestarea rapidă a organizatorilor – că Securitatea, dacă voia, îşi făcea eficient treaba. Şi nu pot crede, fireşte, că profesioniştii reprimării erau toţi repartizaţi la Iaşi în timp ce la Timişoara sau Bucureşti rămăseseră doar nişte băieţi drăguţi, timoraţi sau cu ascunse veleităţi liberale pe care de-abia au aşteptat să le probeze în folosul poporului. Despre încercarea de revoluţie de la Iaşi nu se poate spune decât că, la fel ca şi marşul studenţilor de mai an (februarie 1987), urmărit de la ferestre neluminate, din spatele perdelelor, de concetăţeni care n-au avut curajul de a ieşi în stradă alături de cei tineri, nu a reuşit să mobilizeze simţul civic al unui oraş obişnuit, ca şi la 1848, să dea molcom tonul revoltei pe care să o desăvârşească valahii. Ce nu trebuie uitat totuşi e faptul că dacă nu se schimba regimul, cei câţiva idealişti care fuseseră întemniţaţi rapid în beciurile din strada Triumfului ar fi fost amintiţi acum doar în şoaptă, la parastasul de douăzeci şi şapte de ani."

Ziua următoare, pe 15 decembrie, în celălalt capăt al ţării, aproape de Belgrad şi de Budapesta unde erau deja masaţi jurnalişti străini şi diplomaţi occidentali, izbucnea revolta de la Timişoara unde, spre deosebire de eficienţa şi rapiditatea intervenţiei de la Iaşi, poliţia politică a regimului este iniţial mult mai lentă în reacţii generând o ieşire consistentă a oamenilor în stradă în ciuda ameninţărilor regimului. Atunci se întâmplă şi prima minune: românii ortodocşi sar în apărarea unui pastor reformat maghiar, mutat disciplinar de la Oradea pentru că îşi agresa constant soţia, aflat în domiciliu obligatoriu, dar care putea fi vizitat de jurnalişti străini şi în faţa casei căruia, dintr-o incredibilă prostie, primăria crease o nouă staţie de tramvai astfel încât era mereu aglomeraţie spre stupoarea şi evidenta enervare a securiştilor care se făceau că îl păzesc. Odată creat nucleul de reacţie civică prin manifestaţia din faţa casei lui Laslo Tökes, mulţimea începe, pe 16 decembrie, primele scandări anticomuniste pentru ca ziua de 17 să devină ziua nefastă în care armata, la ordinul lui Ceauşescu, trage iresponsabil în propriul popor asasinând sute de civili nevinovaţi. După două zile de orori şi violenţe, muncitorii de la Elba dau tonul grevei generale ca în Polonia şi, în dimineaţa zilei de 19, se amorsează mecanismul revoltei populare, care va fi replicat şi la Bucureşti, după crimele din noaptea de 21: apar oameni care capacitează masele de muncitori care intrau în schimbul de dimineaţă să se alăture celor din schimbul de noapte pentru a face o coloană de marş masivă, greu de oprit, care să se deplaseze în centru şi să ia cu asalt cartierul general al puterii. Steagul cu stema comunistă decupată şi strigătul de luptă "Azi în Timişoara/ Mâine-n toată ţara!" vor porni, trei zile mai târziu, revoluţia televizată de la Bucureşti care va mătura regimul comunist al clanului Ceauşescu şi al acoliţilor lui, care însă se vor reorienta politic rapid, alături de cei care puseseră mâna pe putere: activiştii PCR de rangul doi şi securiştii de la comerţ exterior. (Continuarea, în ediţia din 28 decembrie)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video