România şi dubla decuplare

Dacă ar fi să extragem liniile dominante ale discursului public românesc din aceste zile vom identifica două direcţii principale: 1. pe plan intern: este o adevărată ruşine, se întâmplă în plan politic lucruri "numai la noi posibile", cu privire la moţiunea de cenzură introdusă de PSD în Parlament pentru a scăpa de propriul său prim ministru; 2. în schimb, pe plan extern, în deplin contrast, orizontul e luminos: preşedintele Iohannis a fost primit cu toate onorurile la Washington, relaţia noastră cu America e mai bună ca niciodată şi, în plus, şeful statului, revenit în Europa, a avut întâlniri extrem de cordiale cu Angela Merkel şi Emmanuel Macron, liderii de facto ai Uniunii Europene.

O bună parte dintre elementele de mai sus sunt factual corecte, nimic de zis. Însă, la fel de adevărat, lipsesc nuanţele, privirea de perspectivă. Iar majoritatea analizelor externe sunt prizoniere ale unei viziuni despre Occident, Uniunea Europeană şi ordinea mondială care erau în mare parte corecte în urmă cu câţiva ani (înainte de Brexit şi alegerea lui Trump), dar care astăzi sunt puse serios în discuţie.

Legat de primul aspect chiar dacă e, desigur, greu să priveşti personaje ca Liviu Dragnea cu simpatie, şi cu atât mai puţin în mod apreciativ, ceea ce s-a întâmplat la noi e departe de a fi ceva nemaivăzut pe planetă. Şi, în toate cazurile, dincolo de unele dispute legate de politici, principalul motor au fost bătăliile personale între diferiţii lideri, cam la fel ca la noi cu Liviu Dragnea şi Victor Ponta. De pildă, între 2010 şi 2015, Australia a avut nu mai puţin de 5 prim miniştri. Mai întâi, în timpul unei guvernări laburiste, Kevin Rudd a fost dat jos de o rebeliune condusă de Julia Gillard, care la rândul ei a fost schimbată de acelaşi Kevin Rudd, în 2013. Iar după ce liberalii au preluat puterea sub conducerea lui Tony Abbott, acesta a fost înlăturat de actualul prim ministru, Malcom Turnbull, în urma unui vot în grupul parlamentar al partidului. Iar mult mai aproape de noi, în Marea Britanie, doi dintre cei mai longevivi premieri, Margaret Thatcher şi Tony Blair, au fost nevoiţi să demisioneze în urma presiunilor venite din interiorul propriilor grupuri parlamentare.

Spunând asta nu înseamnă deloc că ultimele întâmplări politice de la Bucureşti ar trebui în vreun fel aplaudate, ci doar că ele se înscriu în registrul unor practici politice care sunt departe de a fi "unic româneşti". S-a ajuns, e drept, la o moţiune de cenzură parlamentară (lucru puţin obşnuit) pentru că Sorin Grindeanu, evident cu încurajarea lui Victor Ponta, a refuzat să demisioneze atunci când i s-a retras sprijinul politic. Putem avea dubii serioase faţă de motivele, sau de lipsa de motive, care au stat la baza deciziei PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea, de a dori schimbarea premierului, dar asta nu schimbă fondul problemei: un executiv, un prim ministru, nu poate guverna fără sprijin politic, chiar dacă este competent şi plin de bune intenţii (ceea ce nici nu era neapărat cazul în ceea ce priveşte cabinetul Grindeanu). Pe de altă parte, e la fel de adevărat că într-o ţară ca România, cu instituţii instabile şi neperformante, impactul crizelor politice este sensibil mai mare ca prin alte părţi.

Legat de celălalt aspect, atunci când e vorba despre succesele României în domeniul politicii externe, cu trimitere mai ales la întâlnirile recente ale lui Klaus Iohannis cu Donald Trump, Angela Merkel şi Emmanuel Macron, se păcătuieşte din nou printr-o viziune simplistă conturată exclusiv în baza unor inerţii de viziune geopolitică şi a unor elemente şi declaraţii formale care ignoră cu desăvârşire modificări de substanţă în economia relaţiilor internaţionale, alianţelor tradiţionale şi influenţelor de pe glob. Din nou, nu sunt reproşuri de făcut la adresa preşedintelui. El a avut o prestaţie bună şi la Casa Albă şi în întâlnirile de la Berlin şi Bruxelles. S-a poziţionat destul de bine şi în ceea ce priveşte criza politică internă pe care, cel puţin declarativ, doreşte să o finalizeze rapid. Însă, din păcate, în contextul dinamicii geopolitice actuale, ceea ce se va întâmpla în viitor cu România depinde destul de puţin de deciziile şi acţiunile noastre.

Aproape nu o trece o zi fără să apară un nou iritant în relaţiile transatlantice. Şi nu e vorba de chestiuni de detaliu, ci de elementele fundamentale care ţin de securitate şi de schimburile comerciale globale. De pildă, după ce americanii au anunţat că ar putea introduce tarife punitive la oţel şi Senatul a votat o rezoluţie care prevede sancţiuni împotriva corporaţiilor (în principal germane şi austriece) care participă la construcţia gazoductului Nord Stream,2 europenii au anunţat că ar putea retalia cu contra-măsuri. Pe de altă parte, la ultimul Consiliu European (fără Marea Britanie) au fost decise măsuri de creştere a cooperării europene în domeniul apărării. Modeste, ce-i drept. Demersul are însă în primul rând o valoare simbolică. Vom vedea probabil în viitor paşi tot mai fermi în direcţia constituirii unei "armate europene" după cum se exprima cu câteva zile în urmă Hans-Peter Bartels, preşedintele Comisiei parlamentare de apărare din Parlamentul de la Berlin. În cele din urmă, în ciuda declaraţiilor contrare, există toate şansele să asistăm la un moment dat la o decuplare transatlantică explicită în materie de securitate, cu un NATO care îşi va pierde treptat din relevanţă.

În fapt, dacă adăugăm efectul Brexitului ne-am putea îndrepta, pe termen mai lung, către o decuplare mult mai amplă, în plan geopolitic, militar şi diplomatic, a "anglo-sferei" de Europa continentală. Ceea ce înseamnă în esenţă că "lumea occidentală", în maniera în care o privim astfel, va înceta să mai există în realitate. O mutaţie geopolitică majoră, ai cărei principali beneficiari vor fi cele două mari puteri revizioniste, Rusia şi China, care va face ca şansele de supravieţuire ale ordinii liberale mondiale actuale să fie minimale.

Ş pe continent lucrurile sunt în transformare. Victoria lui Emmanuel Macron în Franţa este o sabie cu două tăişuri în ceea ce ne priveşte. Partea pozitivă este aceea că a blocat, cel puţin pentru moment, asaltul unor formaţiuni populiste, precum Frontul Naţional, care de regulă întreţin legături apropiate cu Moscova. Partea mai puţin bună este aceea că Macron este un promotor al unei reconfigurări a Uniunii Europene cu un spaţiu central integrat şi o periferie estică. În plan imediat el doreşte reformularea unor directive europene, precum Directiva Bolkenstein în domeniul serviciilor, astfel încât acestea să restricţioneze mobilitatea pe piaţa muncii în detrimentul ţărilor din Europa de Est pe care le-a acuzat că "utilizează Europa ca pe un supermarket". Declaraţiile sale au stârnit multă iritare în regiune. Într-atât încât la un moment au fost aproape de a duce la o anulare a întâlnirii preşedintelui francez cu liderii statelor din grupul de la Vişegrad în marja Consiliului European de la Bruxelles de săptămâna trecută. Întâlnirea a avut până la urmă loc, dar, după toate semnalele, într-o atmosferă tensionată. Întreaga situaţie a fost descrisă plastic de titlul unei relatări a influentei publicaţii online "Politico": "Ofensiva de şarm a lui Macron se opreşte la graniţele Europei de Est".

În aceste condiţii e de presupus că, într-o formă mai mult sau mai puţin explicită, diviziunea de facto a UE se va produce. Scăpată de constrângerile impuse de opoziţia Marii Britanii, Europa Occidentală continentală îşi doreşte o integrare tot mai accentuată, sub baghetă franco-germană. Însă această integrare nu are în vedere şi partea de est a continentului. Şi poate că acest lucru nici nu este posibil. Aşa că o decuplare Est – Vest va deveni aproape inevitabilă, cu toate asigurările contrare pe care le primim de la Bruxelles şi de prin diverse capitale de pe continent. De altfel, motivul principal pentru care Trump l-a chemat la Washington pe Klaus Iohannis şi a decis să facă o vizită în Polonia înaintea întâlnirii G20 de la Hamburg a fost acela de a testa temperatura tensiunilor Est – Vest din Europa şi chiar de a le stimula, dacă se poate. Noua administraţie nu mai vede nici pe departe un aliat în Europa Occidentelă, ci un adversar, o Uniune germană cu care este în competiţie. Ideea că Trump ar fi atras de importanţa geostrategică a regiunii, în particular a României, în contextul confruntării cu Rusia este mai degrabă o iluzie decât o ipoteză bazată pe argumente reale din moment ce vorbim despre o administraţie care, în acord cu convingerile ideologice fundamentale împărtăşite de Steve Bannon, îşi doreşte o Americă cât mai retrasă de pe scena internaţională.

Această destul de probabilă dublă decuplare, transatlantică şi pe linia Est – Vest din Europa, va avea consecinţe în ceea ce ne priveşte. Cât de profunde, cu ce impact economic şi mai ales cu ce impact în planul securităţii, în contextul relaţiilor cu Rusia, e încă greu de spus.