Să punem umărul

Până în 2021 mai sunt şapte ani. Vreme cât domnia lui Cuza. În atâta timp Domnul unirii a reuşit să facă din principate o ţară de interes european, cu începuturi de structuri europene, chiar dacă era încă sub suveranitate otomană. Procesul a fost împins în această direcţie de o voinţă politică în ciuda a numeroase piedici şi a înlăturării lui Cuza Vodă. Dar o dată pornite procesul Unirii, al independenţei şi al occidentalizării ţării, n-au mai putut fi împiedicate. Este în această lecţie a istoriei o învăţătură: dacă insistăm pe devenire, pe calea atingerii unui obiectiv, atunci există o şansă pentru Iaşi, capitală culturală europeană. Nu întrucât azi oraşul nostru ar avea suficiente atuuri. Dimpotrivă. Găsim doar frânturi, rare scânteieri, fapte efemere ce l-ar putea îndreptăţi. Şi aceasta nu întrucât Iaşul n-ar fi avut un trecut fălos, mai ales când a fost, la propriu, capitală europeană. Dar prezentul abia scânceşte.

Adevărul e că un asemenea proiect ar trebui să coaguleze toate energiile oraşului de pe coline. El ar putea fi punctul de plecare stimulativ al unei noi strategii de dezvoltare susţinută de o diversitate de proiecte fezabile şi în primul rând de creşterea exponenţială a coeziunii comunităţii ieşene. În fapt, în esenţă este un moment istoric al revanşei. O fostă capitală de ţară, peste Bucureştii vremii ca civilizaţie şi cultură, are acum o mică şansă, fructificabilă, de a ajunge în plan simbolic mai mult decât a fost. Aceasta, da, poate deveni un puternic stimulent comunitar! Unde trebuie să meşterim fiecare pentru a câştiga cu toţii?! În primul rând, cred eu, în domeniul, acum bolnav, al resurselor umane. Dacă Iaşul bâjbâie azi printre străluciri pierdute e, fără îndoială, din cauza ieşenilor lui. Dacă o minune ar renaşte rapid necesarul spirit de echipă, atunci fără îndoială, o diversitate de bunătăţi se vor revărsa peste noi.

S-o luăm de la cap, din sfera politicului. Acolo unde interesele partinice sunt puse mult în faţa intereselor Iaşului. O strategie de succes, pe următorii şapte ani, presupune ca liderii politici de azi, şi din următoarea legislatură, aceia cu funcţii publice importante să intre în convergenţă, în sinergie cu proiectul de capitală culturală. E nevoie ca peste toate partidele politice importante, supuse centrului de la Bucureşti, să apară un suprapartid, l-am putea boteza Partidului Iaşului. Sub inspiraţia lui fiece lider să se transforme, peste noapte, în piesa unui motor care merge cu putere, viteză şi strălucire într-o direcţie comună! Pare o… idee glumeaţă. Dar să recunoaştem, în construirea unei idealităţi posibile e… posibilă.

Îndată ce voinţa politică, decizională, a luat forma unui chip luminos, hotărât, energic, care ştie ce vrea, e momentul să ne ducem către personalităţile specializate ale Iaşilor. Şi acolo domină haosul, invidia, conflictualitatea, dar un asemenea ideal înalt, un salt al Iaşului dintr-o orbită periferică spre strălucirea adevăratei europenităţi, lasă loc oricui pentru afirmare personală şi comunitară în acelaşi timp. În fond, valorile adevărate nu se exclud, nu se neagă una pe alta, ci, dimpotrivă, au dumnezeiescul dar de a se susţine reciproc, de a se potenţa una pe cealaltă. E drept, în vremurile din urmă, şi-au găsit loc, şi în această lume, paradoxal, prostia şi impostura! Dar la fel de paradoxal, în anvergura un proiect atât de amplu şi prostia şi impostura pot deveni constructive. Cu o singură condiţie. În cei şapte ani, să lase deoparte, măcar puţin, orgoliul. Să accepte smerenia izbăvitoare. Ceea ce, recunosc, e foarte greu pentru un prost şi impostor pe deasupra. Cu toate acestea, profunda noastră spiritualitate ortodoxă ne demonstrează, că este posibil! În această contextualitate locală, întreaga armată a specialiştilor ieşeni de top în proiecte culturale şi nu numai, împreună şi, mai ales, în armonie cu liderii politici despre care tocmai am vorbit (în sensul hotărârii lor de a se uni, în oraşul unirilor româneşti, sub aripa izbăvitoare a politicilor necesare Iaşului), aşezaţi în cercul gândirii comunitare, vor imagina, vor visa, vor afla şi vor construi acele proiecte strălucitoare, inovatoare, creative, capabile să-i lase muţi de uimire pe decidenţi. Dar nu atât de muţi încât, în final să nu poată hotărî: da, Iaşi capitală culturală europeană în 2021!

După ce desăvârşirea dragostei biunivoce între lumea politică şi cea a specialiştilor prinde cheag, având în vedere ţinta propusă, n-ar trebui să dureze mult: şapte ani pot fi o epocă, dar trec cu nesimţire pe lângă aceia care nu fac nimic! E clipa să introducem în horă interesul majorităţii ieşenilor, a acelora care îşi asumă cu mândrie identitatea de cetăţean al capitalei Moldovei. Ei vor înţelege repede sensul înalt şi beneficiile multiple ale proiectului. Fără îndoială îl vor susţine entuziat, într-o efervescenţă participativă în toate componentele lui. Mai mult. Se vor transforma şi ei în cei şapte ani (după cum se observă un ciclu educaţional complet) în modele de civism, de urbanitate, europene. În fond, de ce n-am gândi aşa? De ce n-am fi capabili să ne reimaginăm soarta? Din defetişti să devenim cuceritori. Din importatori şi utilizatori de reziduuri culturale, să oferim cultură vie, răsărită din propriile şi adâncile noastre rădăcini. Într-un asemenea entuziasm comunitar,treimic armonizat, mai că îmi vine a crede că proiectul „Iaşi, capitală culturală europeană 2021“, are deja succesul asigurat. Şi aceasta, nu-i aşa, indiferent de ce se va decide atunci, la Bruxelles!

Închei cu o poveste adevărată despre europenismul nostru ce zace în uitare. Trebuie doar să înlăturăm colbul de pe el, pentru a-l scoate la lumina Europei de azi.

Un cioban român, sprijinit în bâtă, în centrul unui sat german din Transilvania, privea cu mirare la o mare petrecere a comunităţii săteşti. “Dară pentru ce vă bucuraţi voi atât de mult?”, întrebă el pe careva. O nemţoaică puternică şi frumoasă, excesiv de blondă, îi răspunse: „să trăieşti voinice, sărbătorim 700 de ani de când stră-strămoşii noştri au întemeiat acest sat! Voi n-aveţi aşa sărbători?“ „Nu, domniţă, noi n-avem nevoie, noi suntem de-ai locului…“, răspunse valahul.

Prin urmare, dacă suntem de-ai locului, iar nu venetici veniţi din rezervoarele etnice ale Asiei, trebuie să avem acele adânci şi profunde matrici culturale. Reaşezându-le în actualitate, ni le putem oferi nouă şi lumii, nu cu mândrie, dar cu bucuria unui destin comunitar ce urmează să se împlinească. Îl avem ca model pe Constantin Brâncuşi.

Părerea mea sinceră e că germeniiunei asemenea viziuni ar trebui să crească, într-o rotunjime strălucitoare, plină, la Iaşi…