Semnăturile pentru candidaţi – 4 motive de neconstituţionalitate

Cei de la Partidul Oamenilor Liberi din Târgu-Mureş sunt hotărâţi să conteste prevederea asta la Curtea Constituţională – şi m-am gândit să le dau o mână de ajutor. Iată aşadar 4 motive pentru care consider că această prevedere ar fi mai degrabă neconstituţională.

1. Un candidat independent e considerat ales dacă obţine minim 5% din voturi în circumscripţia în care candidează. Prin contrast, un partid politic devine partid parlamentar dacă obţine 5% la nivel naţional, sau minim 20% în 4 circumscripţii.

Prin urmare, un partid politic e obligat să strângă mai multe semnături decât un candidat independent pentru a putea participa cu sens la alegeri – iar discriminarea asta reprezintă o încălcare abuzivă a dreptului de a fi ales, care e un drept fundamental.

Pe scurt, ar trebui ca partidele să aibă aceleaşi drepturi ca independenţii, adică să poată candida doar într-o singură circumscripţie dacă asta doresc.

2. Strângerea de semnături este o operaţiune care presupune consumul de resurse – umane şi/ sau materiale. Cu cât numărul necesar de semnături e mai mare, cu atât se consumă mai multe resurse. În această situaţie, partidele care dispun de mai multe resurse sunt în mod clar avantajate.

Practica ne arată că procentul de 1% este prohibitiv pentru multe partide din România. Lucrul se vede cel mai bine când comparăm numărul de partide recunoscute legal înainte de campania de la alegerile locale din iunie 2016 cu numărul de partide care au participat efectiv la campanie.

Trebuie iarăşi să ţinem cont de contextul românesc. România este a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că costurile pentru a strânge semnăturile a 1% dintre alegători sunt mai greu de suportat de către partide şi de către candidaţi independenţi decât dacă ţara ar fi mai bogată.

Din toate aceste motive, obligaţia de a strânge un număr de semnături egal cu cel puţin 1% din totalul alegătorilor limitează arbitrar şi sever dreptul de a fi ales, chiar dacă în alte state acest procent nu ar fi prohibitiv.

3. Procedurile administrative de alocare a spaţiilor publice destinate strângerii de semnături sunt netransparente şi complicate. Nu este întotdeauna clar cine trebuie să aprobe aceste alocări – şi, în orice caz, deciziile de alocare sunt luate discreţionar.

În aceste condiţii, potenţialul de abuz este foarte mare. Un partid sau un candidat independent poate să nu primească în termen util decizia de folosire a unui spaţiu public pentru strângerea de semnături, sau poate să primească dreptul de a strânge semnături în zone necirculate, restrângându-i semnificativ capacitatea de a strânge semnăturile necesare.

Cu cât numărul necesar de semnături este mai mare, cu atât mai mare este şi potenţialul de abuz.

Legiuitorul nu a ţinut cont de acest lucru atunci când a fixat pragul de semnături necesare la minim 1% din totalul alegătorilor, şi astfel a făcut posibilă limitarea sau chiar încălcarea abuzivă a dreptului de a fi ales.

Posibilitatea abuzului nu constituie, prin ea însăşi, un temei de neconstituţionalitate. Pe de altă parte însă, posibilitatea abuzului, în condiţiile în care acest abuz nu poate fi combătut prin mijloace legale în timp util, lasă neprotejat dreptul de a fi ales, lucru care e neconstituţional.

Fără o astfel de protecţie obligativitatea strângerii de semnături este neconstituţională, întrucât lasă neprotejat dreptul de a fi ales. Se încalcă astfel prevederile art. 1, alin. 3 din Constituţia României, potrivit cărora „drepturile şi libertăţile cetăţenilor […] reprezintă valori supreme […] şi sunt garantate”.

4. Obligativitatea strângerii de semnături de susţinere pentru a putea candida reprezintă prin ea însăşi o limitare a dreptului la libertatea de asociere în cazul partidelor politice – dar şi în cazul candidaţilor independenţi, care, pentru a putea candida, au nevoie de o echipă de sprijin.

În acelaşi timp, atât pentru partide, cât şi pentru candidaţii independenţi această obligaţie a strângerii de semnături limitează dreptul de a fi ales. Partidele şi candidaţii independenţi care nu pot strânge semnături nu pot candida, deci nu îşi pot îndeplini vocaţia publică.

Această limitare este legitimă doar dacă este necesară într-o societate democratică, este proporţională cu situaţia care a determinat-o, şi este aplicată fără discriminare şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (art. 53, alin. 2 din Constituţia României).

De vreme ce această obligaţie nu există în toate statele democratice, rezultă că ea nu este necesară într-o societate democratică şi că această obligaţie este mai degrabă o cutumă a unor state. Statele democratice pot funcţiona la fel de bine şi fără impunerea acestei obligaţii.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat la punctul (1), măsura este aplicată, în România, în mod discriminatoriu, în sensul că partidele politice sunt obligate, pentru a putea candida, să ţină cont de un număr mai mare de alegători decât candidaţii independenţi.

În consecinţă, limitarea dreptului la asociere şi a dreptului de a fi ales prin impunerea unei obligaţii de a strânge un anumit număr de semnături de susţinere este neconstituţională.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist