Caută 
1 MIN
Mărturisesc că beam destul de mult în vremea aceia, iar alcoolul îmi amplifica starea de angoasă.
Goleam câte o cutie de bere şi urlam. Apoi râdeam de unul singur ca un apucat. Mă izbeam cu capul de perete, îmi smulgeam smocurile de păr şi le lipeam pe geam sub forma unor figurine. Zgâriam parchetul cu unghiile în lungul şi în latul odăii. Îmi ungeam palmele cu tuş negru şi roşu şi apoi umblam în mâini, învârtindu-mă în jurul unui punct fix. A unei idei fixe ce se înşurubase în mintea mea. Umblând în mâini, căutam să scap de gravitaţie, de greutatea corpului şi să ajung măcar până-n tavan, dacă nu cumva mai sus. Visam să mă debarasez de masa corporală, să ajung în acea stare în care trupul meu devenit doar spirit, doar idee ar fi putut traversa tavanul, ajungând în apartamentul vecin. În imbecilitatea mea, îmi închipuiam nedumerirea doamnei Schumann ce locuia deasupra mea când o să-mi vadă tălpile ieşind prin parchet şi înălţându-se în aer înspre lustră. Umblând în mâini, savuram de pe acum ţipătul ei isteric, urmat de leşin. Sau poate că nu. Nu de leşin, ci o de stare de adulaţie mistică. Mi-o închipuiam coborând de pe pat şi îngenunchind în faţa tălpilor mele, ce atingeam acum, iată tavanul, fixându-se pe el ca nişte ventuze. Stând în genunchi, distinsa doamnă Schumann îmi săruta fluierele picioarelor ce se înălţau subţiri ca nişte fuse fumegând în aer, îşi lepăda lenjeria intimă şi se căţăra pe ele pentru a-mi săruta urmele lăsate de tălpi, urme roşii şi negre, ce împodobeau, învârtindu-se în spirală, tavanul, alcătuind o scriere hieroglifică, ce-mi amintea de poemele de amor ale lui Apollinaire. Vroiam să mă opresc din delirul meu, dar nu reuşeam. Pătruns de această stare, am colindat prin anticariatele din Stockholm, umblând prin vechile cartiere, pline de buticuri şi librării apetisante, în cătarea nor partituri. Până la urmă am găsit Sonata nr. 2 în G minor şi am achiziţionat-o la un preţ, desigur, foarte piperat pentru economiile mele. Am cumpărat-o fără să stau prea mult pe gânduri. Ajuns acasă, am desprins o filă, mi-am uns talpa dreaptă cu tuş roşu şi-am vârât-o pe sub uşa vecinei mele Schumann. Operaţia aceasta am repetat-o zi de zi, punând pe amprentă şi iscălitura mea. Mă întâlneam din când în când pe casa scării cu distinsa doamnă Schumann, o femeie elegantă, între două vârste, însoţită de soţul ei, pe care-i salutam cu mult respect. În delirul meu, eram ferm convins că distinsa mea vecină şi soţul său ştiau de escapadele mele nocturne trăite în imaginar. Sau măcar bănuiau că eu eram expeditorul filelor strecurate pe sub uşă. Poate că bănuia, dar atitudinea lor nu lăsa loc unor astfel de interpretări. După fiecare întâlnire, ca un reflex, se desfăşura în mine un dialog sur: ”Trupul soţie dumneavoastră e ca o simfonie mută, îi spunem în închipuirea mea deşiratului domn Schumann, care stătea imperturbabil privindu-mă pe sub ochelarii săi cu mule dioptrii. Mă aşteptam să se enerveze, dar închipuitul domn rămâne imperturbabil. ”E ca i partitură, continuam, acoperită cu săruturi. Vreau să-i prezint omagiile mele. ”Omagiile dumneavoastră,, cu plăcere, da, da”, răspundea în cele din urmă arătarea. Am cătat să dezvolt adăugând alte pasaje dialogului. Dar nimic nu se mai lega. Frazele mele deveniseră şablon. Văzând că nimic nu iese din această idilă închipuită m-am lăsat în cele din urmă păgubaş şi m-am întors la preocupările mele. Beam sticlă după sticlă, până cădeam lat. A doua zi mă sculam mahmur, dar nu mă dădeam bătut. Făceam întâi un duş rece, apoi gimnastică de înviorare şi mă întorceam la lucrul meu. În fiecare zi pictam câte-un tablou sau două. Până am ajuns la saturaţie. Mi s-a făcuse lehamite de acest subiect. Mi-am înşirat pânzele pe podeaua atelierului şi le-am privit cu atenţie. N-aş putea spune că tablourile nu erau reuşite. Adoptasem mai multe tehnici. Pictasem în manieră clasică, în manieră cubistă şi în cea expresionistă. Ceva, totuşi, mă deranja în această compoziţie. Era ceva halucinant. Obsesia mea devenise bolnăvicioasă. Am stat închis o săptămână în atelier, mi-am contemplat tablourile şi am băut. Aşezat pe podea în mijlocul atelierului îmi priveam pânzele, frământu-mi mintea. Cu un ochi atent, le cântăream defectele şi calităţile. Nu reuşeam să ajung la nici o concluzie. Oare tot ce pictasem era kitsch?! La ce bun fusese atunci travaliul meu?! Se adunase o groază de sticle şi cutii de bere lângă mine. De mâncat, mâncasem puţin. Totuşi, încetul cu încetul, frigiderul se golise. Ce era de făcut?! Trebuia să cobor la băcănie şi să aduc provizii noi. Gândul acesta m-a făcut să transpir. Eram slăbit, mâinile şi picioarele îmi tremurau. Mă simţeam culpabil. Culpabil faţă de mine şi faţă de prietenii mei. La ce îmi folosise nebunia aceasta dacă tablourile mele, în care pusesem atâta patimă, erau o ilustrare a kitsch-lui?!
Hornurile îmi jucaseră o festă! Mă împinseseră spre kitsch! M-am frământat aşa încă vreo două zile. Tablourile mă îngrozeau. Nimic nu era autentic în ele, totul era fals. Golind ultima sticlă de votcă, le-am scos pe rând în curte şi acolo, aşezându-le cu grijă unul peste altul, am clădit un horn, şi le-am dat foc. Hornurile au ars frumos. Şi odată cu ele şi dorinţa mea de a le picta…
Eram cuprins de-o stare tulbure. Trăgeam din sticlă de whisky, chiuiam dansând în jurul focului şi în acelaşi timp filmam. Când focul s-a stins, am îngropat aparatul în tăciuni… A ars destul de greu. A trebuit să-l întorc ca pe un cartof de pe o parte pe alta ca să se prăjească de tot. Ca să fiu sigur că mi-am dus treaba la bun sfârşit, am desprins o şipcă de la gard şi l-am lovit de-a latul până s-a făcut bucăţi-bucăţele. Repet, n-am vrut să păstrez nici o vagă umbră din ce-am pictat.. Mă săturasem de hornuri peste cap. Şi totuşi… Şi totuşi hornurile îmi apăreau acum în vis, sub forma unor tablouri celebre pe care le pictam schimbând uşor compoziţia … Şi nu numai că le pictam, dar chiar trăiam în interiorul lor, transfigurat într-un obiect insignifiant din decor… Nu ştiu dacă înţelegeţi ceea ce vă spun… Sunt legi ce ni se relevă doar în vis. În momentul în care te trezeşti din el, legile se evaporă odată cu imaginile din vis. Tot ce era limpede acolo, devine tulbure şi fără sens. Moara de la Galette, Casa Galbenă, Lan de grâu cu corbi îmi apăreau în vis în culori şi forme curgătoare, ce se amestecau între ele, antrenând în puhoiul lor tot ce le ieşea în cale. Mă simţeam în interiorul pânzelor ca o bucată de aşchie de lemn nimerită într-un vârtej. Încercam din răsputeri, mişcându-mi mâinile şi braţele să ajung până la marginea tabloului, ca să ies din marasm. Dar braţele nu se mişcau. Şi atunci vedeam căscându-se sub mine gâtlejul roşu al unui horn, din care ieşeau limbi de foc. Încercam să strig să urlu, dar buzele nu mi se mişcau. Căzut pradă unei nelinişti îngrozitoare mă zvârcoleam în pat şi mă trezeam o clipă din coşmar, apoi din nou adormeam. Chiparosul foşnea îngrozitor, în timp ce la orizont corbii, transformaţi într-un râu de hornuri se abăteau asupra mea. Mă trezeam plin de transpiraţie. Căutam bâjbâind cu mâinile sticla de whisky pusă lângă noptieră, trăgeam o duşcă bună şi mă culcam la loc. Cel mai mult mă chinuia însă celebrul Autoportret cu urechea tăiată pictat de Van Gogh la scurt timp după criză. Îl vedeam pe Vincent privindu-se în oglindă cu faţa răvăşită de o ură îngrozitoare. Apoi mâna sa dreaptă înarmată cu un brici se ridica deasupra capului în timp ce stânga apucând urechea de pavilion o îndepărta de ţeastă. În vis, eu eram urechea, dar şi briciul şi mâna încleştată pe mâner. Coşmarul era atât de real, încât atunci când mă trezeam din vis, vedeam zăcând în faţa mea urechea retezată, care, simţind că m-am trezit, se zbătea în aşternut ca un peşte aruncat din apă pe uscat, în barcă, umplând aşternuturile de sânge. Încercam să pun mâna pe ureche, dar ea era atât de lipicioasă încât mi se strecura, ca o moluscă, printre degete, din palmă. Mă năpusteam asupra ei ca disperatul, dar ea aluneca mereu cu perfidie dintr-un loc în altul. Astfel trecea o bună perioadă de timp, până realizam faptul că trăiam din nou un alt coşmar şi asta mă făcea să răsuflu liniştit. Îmi pipăiam în vis urechea şi o găseam la locul ei. Asta mă liniştea şi mai mult. Ca să mă conving, totuşi, că simţurile nu mă-nşeală, mă ridicam din pat şi mergeam în faţa oglinzii. Da, urechea se afla la locul ei. O priveam cu atenţie, chiar cu recunoştinţă. Pe măsură însă ce mă adânceam în contemplaţie, înfăţişarea ei se schimba uşor. Lobul urechii se alungea, iar pavilionul se transforma într-o adevărată pâlnie de gramofon. O priveam şi urechea mă privea şi ea cu un ochi prins în interiorul timpanului. Mă încruntam la ea şi ea se încrunta la mine. Zâmbind, mă apropiam de pâlnie şi aruncam o privire înăuntru. Canalul auditiv era prevăzut din loc în loc cu câte o scăriţă. Vroiam cu tot dinadinsul să văd nicovala, ciocănaşul, cochilia interioară şi mai cu seamă trompa lui Eustachio, care, în vis avea pentru mine o conotaţie religioasă. Eram pe jumătate conştient că dorm şi pe jumătate că sunt treaz. La drept vorbind nici nu-mi păsa: mă obişnuisem atât de mult să trec dintr-un coşmar în altul, încât, la un moment dat, aşteptam cu nerăbdare momentele de groază, ca să le savurez din plin. Şi bineînţeles, după cum era şi de aşteptat, în fiecare episod din coşmar apăreau şi coşurile de rigoare şi atunci urechile, ochii şi întreg peisajul se umplea de ele. Mă sculam răvăşit, privind cu teamă în jur. În nări îmi stăruia un miros înecăcios de fum, iar în urechi îmi stăruia sunetul trâmbiţelor lui Eustachie …
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
Îți recomandăm
