Sisif şi morile de vânt

M-am convins de asta nu doar din propriile-mi lecturi (nesistematice, totuşi), ci şi din mărturiile unor literaţi (autentici) care lucrează în sistemul editorial de pe Bâc şi care se confruntă zilnic cu autori ce maltratează în deplină inconştienţă limba… maternă. Parcă aud oh-urile şi ah-urile poetei Liliana Armaşu, editoare la ARC-ul din Chişinău (dar cu masterat la Cluj), iscate de textele pe care are obligaţia de-a le citi, stiliza, gramaticaliza… Acelaşi supliciu îl mărturiseşte criticul şi istoricul literar Eugen Lungu (tot de la ARC-ul extracarpatic), în Panta lui Sisif, volum de eseuri apărut la Editura Cartier în 2014. Osânda de a citi „manuscrisele care ajung pe masa mea de editor (majoritatea proaste şi plicticoase)” răbufneşte şi la alţi editori/ redactori, indiferent pe ce mal al limbii române vieţuiesc. Din când în când îşi află loc în spaţiul public (de-un exemplu) exasperările Marianei Codruţ, redactor la o simandicoasă editură ieşană, vizavi de autorlâcul academic, preţios ridicul, agramat, redundant. Ca să nu mai povestesc ce mo(n)stre au ajuns, de-a lungul anilor, pe masa mea de redactor de revistă…

Riscurile meseriei. Eugen Lungu compensează şi chiar combate această  boală aşazicând profesională, regalându-se cu lecturi libere de orice obligaţie. Îl vom afla, cu precădere, în intimitatea unor „istorii” despre trecute vieţi de doamne şi domniţe, în mitologia ce-i însoţeşte pe unii scriitori contemporani, precum şi în ambientul cotidian, luând pulsul comunităţii. Comentariul e întotdeauna relaxat, destins şi distins, participativ. Şi nu-i distins – spre a mă opri doar la acest aspect – prin cine ştie ce morgă academică, ci printr-un anume şarm de povestaş, pe care eseistul îl etalează fără ostentaţie. Nu ştiu cum o fi dumnealui, Eugen Lungu, în aule estudiantine, la colocvii sau la agape, că nu-l cunosc, dar, din ce-am cetit, întrevăd un ins charismatic, cu care ţi-ar face plăcere să sporovăieşti… Îl situez în proximitatea unor Al. Călinescu, Florin Faifer, Dan C. Mihăilescu, Radu Părpăuţă sau Eugen Negrici, cu deosebirea că n-are incisivitatea acestuia din urmă, scrierile sale fiind tutelate de un spirit bun, de un înger bonom.

După modul cum sunt fragmentate/ decupate textele (mai) lungi şi după dimensiunea de tabletă a celorlalte, bănuiesc că, înainte de a fi adunate în carte, au făcut substanţa unei rubrici într-un ziar, într-o revistă (nu se precizează nicăieri). De-aici, poate, şi tonul colocvial, familiar, clipirea complice spre cititor. Un cititor rafinat, presupun, iniţiat în tainele literaturii şi-n cele, niciodată epuizate, ale inimii, un cititor căruia criticul de vocaţie şi de profesie pare a-i spune: „Ai citit această carte? Cunoşti povestea asta? Hai s-o citim, s-o desluşim împreună!”. De la autori notorii extrage, de obicei, fapte/ întâmplări mai puţin cunoscute sau marginale, pe care le încarcă de nebănuite semnificaţii. Bine mobilat cultural, Eugen Lungu trece dezinvolt prin varii culturi şi literaturi, producând relaţionări uimitoare. Scriind despre romanul lui Haruki Murakami, Kafka pe malul mării, sunt amintiţi – într-o logică neepatantă – tragicii greci, Lacan, Freud, Flaubert, Harriet Beecher-Stowe, numeroşi muzicieni, un cineast celebru. Cutare scenă din roman îi aminteşte un episod din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar complexul oedipian (al personajului) îl determină să convoace cam tot ce s-a scris pe această temă, de la Sofocle la Nicolae Ionel şi Vlad Zografi. Totul pentru a de/monta această „şurubărie intertextuală”, acest „ghiveci epic”, care e romanul japonezului.   

Subcapitolele au titluri savante, sau poeticeşti, în mod evident cu trimiteri culturale: Biblioteca Babel, Iluzia albă, Complexul Laocoon. Precum spune despre nu mai ştiu care autor, Eugen Lungu are „un condei fâşneţ”, dar şi un ochi sagace, care vede, în „rumeguşul istoric”, amănunte nevăzute de alţii, dibuie acul în carul cu fân. Nu ezită să se uite prin gaura cheii, în istorie şi în „istorii”, cu precădere amoroase. Mărturii uitate, de la subsolul literaturii, sunt scoase la lumină şi repovestite cu o voluptoasă gură. Mină de aur îi sunt memoriile, amintirile din istoria Moldovei, şi nu numai. Se va vedea că anumite oşti cucereau/ pedepseau nu doar tronuri, nu doar domnii, ci şi femei, într-o vreme când domnitorii, ca şi domniţele, nu ezitau a-şi da cinstea pe ruşine… „pentru-o viaţă mai comodă”, cum ar fi zis uitatul prozator păşunist-realist-socialist Ion Istrati. În definitiv, cu toţii de la Iliada  ne tragem, iar „războiul troian al erosului” n-a încetat nicio clipă. Odată cu însuşirea Basarabiei şi cu Regulamentul pe care Rusia îl aplica Organic, Moldovei, se întreţese o pânză de mlaştină lascivă, o concupiscenţă ce dă samă, peste veac, de hirea noastră, nu tocmai demnă de blazonul pe care ni-l etalăm. Rusofili cu grămada, dar şi cu amănuntul, sunt scoşi din găleata istoriei şi daţi, de Eugen Lungu, „pe râzătoare” (ca să ni-l amintim şi pe inenarabilul Luca Piţu). Cucoane (b)ovarice (avant la lettre) dau prin băţ după prinţi, conţi şi oficeri ruşi, iubirea de moşie şi chiar de domnul ce-i fusese hărăzit nefiind un cât de mic impediment. Unul dintre aceştia, după ce se preface c-o ia cu el, peste Prut, în Împărăţia măreţului ţar, ajunşi la râu, o uşurează de bijuuri, de parale şi-i trage şi-un toc de bătaie. Bunele maniere muscale avea să le simtă, pe propria-i piele, poeta Dora d’Istria (pre numele ei adevărat Elena Ghika), declarată cetăţeană a lumii şi încercând, demnă, prin saloanele moscovite, să ştirbească, prin vorbe-n doi peri, câte ceva din băţoşenia imperială. Drept pentru care a fost, oficial, „fustigată” (adică bătută la fund, cu fustele ridicate; cuvântul – ca şi toată „istoria”, e de aflat la Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii).

Şi din vremurile noastre Eugen Lungu extrage picanterii, mofturi, clişee, stereotipii, zădărnicii, nimicnicii – şi le comentează pişicher, verva şi „agerimea disociativă” fiind mereu la el acasă. Se amuză, de-un (alt) exemplu, urmărind pas cu pas alinturile lui Mircea Cărtărescu faţă cu succesul fulminant al unui opuscul precum De ce iubim femeile, în comparaţie cu mausoleul numit Orbitor. Oarecum captiv arborescentului autor, „pune botul” la un panseu (ca o panseluţă!) al lui M.C., precum: ”…stilul nu îl ai, ci îl eşti.”, exclamând: Extraordinar acest „îl eşti”! Ceea ce mie unul nu mi se pare câtuşi de puţin. Consunăm însă în nenumărate alte recepţii, cum ar fi epistolarul Eminescu-Veronica (apărut în anul 2000), la care „Ziarişti încrâncenaţi (…) au ricanat sulfuros”, excedaţi de faptul că – Eminescu, mai ales – în scrisorile lui de amor nu s-a dedat la abisale filosofări sau la mărturii de credinţă poetică, pe care posteritatea le aştepta de la el, ci la „diminutivări edulcorate” şi la alte drăgălăşenii, pe care îndrăgostiţii (celebri) au imprudenţa de a şi le spune/ scrie. Nici încercarea exegetului sisific, de a justifica cariera unui vers vlahuţian precum: Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei, glorios în stupida lui fatalitate, nu-i chiar zadarnică. În definitiv, datoria scriitorului nu-i doar de-a urca Panta lui Sisif, ci şi de-a se lupta cu morile de vânt…  

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist