Spitalul de demenţă

Intenţia preşedintelui Băsescu de a nu promulga legea bugetului pe anul 2014 a declanşat un val naţional de isterie. După aproape un deceniu în care nu a crâcnit împotriva propunerilor FMI, şeful statului a devenit peste noapte un ferm apărător al intereselor celor mulţi, denunţând acordul guvernului Ponta cu Fondul. În acelaşi timp, după aproximativ zece ani în care a criticat dur obedienţa oficialităţilor române pe relaţia cu instituţiile financiare străine, PSD a luat necondiţionat partea accizei negociate cu Fondul.

Schimbul indirect de replici, pe această temă, dintre doi foarte importanţi politicieni, Ilie Sârbu şi Traian Băsescu, a condimentat din belşug evenimentul. Panicat şi suspectându-l pe şeful statului de un acces de demenţă, primul a cerut înfiinţarea unei comisii parlamentare care să investigheze starea de sănătate mintală a preşedintelui României. Al doilea a invocat un mai vechi şi controversat accident de vânătoare, în care socrul lui Ponta s-ar fi împuşcat de unul singur în boaşe, insinuând că pierderea unui testicul i-ar fi transformat radical personalitatea lui Sârbu.

Evident, în scandal, a intervenit imediat şi presa. Comportându-se exact ca politicienii, ziariştii, care înjurau până atunci FMI, au sărit la gâtul lui Băsescu, în vreme ce ceilalţi au procedat taman pe dos. A plouat cu declaraţii belicoase, jigniri şi ironii mai puţin fine de ambele părţi. Unii au deplâns mitocănia lui Băsescu, alţii au deplorat grosolănia lui Sârbu.

Că agresivitatea clasei politice (şi a presei) reverberează în toate straturile societăţii nu mai este o necunoscută pentru români. Încă din 1990, susţinătorii lui Ion Iliescu, care le reproşa ţărăniştilor şi liberalilor trădarea de ţară şi de neam, îşi reduceau la tăcere puţinii opozanţi apelând la violenţă, cel mai des fizică.

Curios este însă faptul că schizofreniei clasei politice, înţeleasă aici ca o îndepărtare progresivă de realitatea înconjurătoare, şi care a născut la rândul său nenumăraţi monştri în societatea românească, i s-a acordat neaşteptat de puţină atenţie. Cu toate acestea, încă din 1990, am asistat la un aberant schimb de roluri şi de statusuri, la o suită interminabilă de replici contradictorii, la permanente şi drastice rescrieri ale trecutului personal, la o confuzie premeditată a dreptei cu stânga, a patriotismului cu lichelismul, a binelui cu răul. Nu mai amintesc decât de cazul poetului Adrian Păunescu, cel care, în decembrie 1989, era scuipat şi gratulat de către mulţime cu nişte şuturi în fund, pentru ca 20 de ani mai târziu să fie considerat un fel de erou naţional!  În aceste împrejurări, epopeea “justiţiarei” Monica Tatoiu, care a pornit de una singură cruciada împotriva mafiei ţigăneşti, care a pus laba, prin metode specifice, pe mai multe clădiri tezaur din centrul Timişoarei, se anunţă fără sorţi de izbândă şi mai degrabă ridicolă. Cum, la fel de patologic-ridicol a fost răspunsul unui voievod rom, cu coroană şi sceptru care, chestionat asupra scandalului retrocedărilor, a declarat ritos că oricine are dreptul la tot ce i-au lăsat strămoşii. Am aflat astfel că Timişoara, alături de alte localităţi superbe din Ardeal, au fost lăsate moştenire prinţişorilor romi de către regii ţigani.

Dar, într-o societate în care turnătorii au devenit dizidenţi, hoţii, oameni de afaceri, şi nebunii, politicieni, nu ar trebui să ne mai mire că, în locul fascinantelor aristocraţii maghiare şi germane, a proliferat doar mafia ţigănească.