Tanda şi Manda

Trăim vremuri istorice pentru oraşul nostru. Primarul şi preşedintele Consiliului Judeţean au fost luaţi de mascaţi, unul după altul, în decurs de şapte zile. Ironia sorţii face ca fiecare să fi aşteptat îndelung căderea celuilalt. Se ştie că urmau să fie contracandidaţi la alegerile de la anul, iar în ultimii doi ani s-au tot înţepat, şi-au adus acuze reciproce ca doi dulăi care se miros, mârâind, înainte de a se sfâşia. Dar a venit ursul şi i-a făcut harcea parcea pe amândoi. Acum îşi ling rănile, în arest la domiciliu.

Atât Gheorghe Nichita cât şi Cristian Adomniţei au căzut victime patimilor proprii, incontrolabile. Primarul s-a îmbătat de putere şi de amor. 12 ani de mandat l-au făcut să creadă că are o anume predestinare şi că i se cuvin prerogative regale. Femeia pe care o iubea trebuia să i se supună necondiţionat, iar gardienii oraşului erau garda sa personală. Căderea sa are ceva din dramele medievale. Doar că amorul neîmpărtăşit al unui prinţ de veac XV are o măreţie legată organic de cultura vremii sale. La primarul nostru, gelozia-i nesăbuită este un caraghioslâc. O stupiditate care arată mai mult decât că “împăratul e gol”. Este şi smintit. Îi lipseşte o doagă.

Nu altfel stau lucrurile la Cristian Adomniţei, preşedintele Consiliului Judeţean. El a căzut pentru că a vrut să apară în poze, în albume şi monografii, să dea bine şi să se spună despre el că este noul tip de lider. Pragmatic, cu viziune şi cu o şiretenie ascunsă învăţată de la Relu Fenechiu. Această atitudine nu a reuşit să şi-o controleze şi a devenit o maladie. Era dependent de propria-i imagine, îşi regiza ieşirile publice şi savura fiecare cuvânt cu care îl gratulau prietenii. Era mândru de sine, ca Nero, nebunul Romei, şi aproape că nu-i mai trebuia mâncare. Îi ajungea propriul geniu. A devenit arogant şi nesuferit în ochii subordonaţilor. Aceştia i-au tras preşul şi l-au pus la pământ.

Pe ansamblu, problemele celor doi surprind prin micimea mizei pentru care au picat, prin neseriozitatea acestora. Denotă o cultură a corupţiei de mici dimensiuni, endemică la noi. Amândoi au abuzat de funcţie cu naturaleţea unui copil care fură un măr. Oriunde mergi în ţară acum, eşti întrebat, aflându-se că locuieşti în Iaşi, ce se întâmplă aici, dacă oamenii aceştia au făcut şi altceva afară de excursii patologice în domeniul dragostei şi al paranoiei puterii. Nu au pus şi ei un milion deoparte? De aceea au apărut şi critici la adresa, “ursului”, a DNA. Ditamai deranjul pentru atât de puţin? Cine ştie însă ce va urma pentru fiecare?!

Locurile lăsate libere de ei, cel puţin pentru proiectatele alegeri locale de anul viitor, trebuie ocupate de lideri noi. Sunt, oare, partidele celor doi în stare să producă un alt fel de lider. Au acum oameni de schimb? Sau îl vor schimba pe Tanda cu Manda? Avem de a face, altfel spus, cu o schimbare a clasei politice, determinată de şarjele DNA? Înclin să cred că nu. Partidele din Iaşi sunt după chipul şi asemănarea liderilor lor. Autoritari, patriarhali, la PSD, tupeişti şi hrăpăreţi la PNL. Filialele locale sunt confiscate de grupuri constituite în jurul celor doi. Aş observa că oraşul culturii şi cel universitar nu este reprezentat în partide. Intelectualitatea ieşeană este ţinută pe margine la liberali – cu excepţia stingheră şi tot mai puţin relevantă a fostului rector Dumitru Oprea – şi cvasi-inexistentă la PSD. Ceea ce dă consistenţă brandului Iaşului găseşti oriunde în altă parte numai în partidele politice nu. Poate de aceea este şi o lipsă de exerciţiu politic şi de aici nesfârşitele certuri interne şi senzaţia de neadaptare a intelectualilor la viaţa unui partid.

În nici una din cele două filiale nu există acum un lider care să se impună de la sine, să fie respectat de ceilalţi şi să preia frâiele. Este de aşteptat de aceea ca tensiunile de la sediul liberal din Podu Roş să apară şi la PSD. Prilejul ar putea fi folosit ca motiv pentru a deschide partidul spre oameni noi. Stânga nefrecventabilă de acum trebuie să facă paşi spre onorabilitate. Dreapta trebuie să-şi revină după ravagiile acuzaţiilor şi condamnărilor pentru corupţie. Ori asta înseamnă oameni care să dea credibilitate, chiar dacă discursul lor ar fi îndreptat împotriva sistemului.

O asemenea schimbare nu este uşor de făcut. Ar agresa fiinţa fiecărui partid în parte. Dar, în măsura în care există cât de câtă luciditate, ar trebui să fie declanşat un asemenea proces. De aceea dezbaterile publice pe seama viitorului politic trebuie să fie încurajate, însoţite de implicarea outsiderilor. Se va găsi cineva care să le facă? DNA nu este de ajuns.