Tiranul şi curtea lui

Istoricul britanic Simon Sebag Montefiore (n. 1965) a devenit cunoscut prin două cărţi consacrate tiranului de la Kremlin: Stalin. Curtea ţarului roşu (2003) şi Tânărul Stalin (2007). Cea dintâi, tradusă în peste 25 de limbi, apare acum şi în româneşte, la editura Polirom (versiune datorată lui Cătălin Dracsineanu). Bibliografia studiilor consacrate lui Stalin include foarte multe titluri, de la cartea din 1935 a lui Boris Suvarin până la sintezele unor Robert Conquest sau Martin Malia. În ce-l priveşte, Sebag Montefiore a acordat o atenţie deosebită cercetărilor de arhivă precum şi discuţiilor directe atât cu martorii acelei epoci cât şi cu descendenţii liderilor care s-au aflat în preajma lui Stalin. Îşi ia însă măsurile de precauţie necesare, ştie bine că unele din aceste mărturii sunt subiective, menite mai curând să dezvinovăţească decât să restabilească adevărul. Autorul a adunat o masă uriaşă de informaţii din care extrage o naraţiune pasionantă.

Ideea de la care pleacă Montefiore este că metodele şi concepţiile lui Stalin, îndeosebi cele privind teroarea şi asasinatele politice, erau împărtăşite de tovarăşii săi şi că a existat astfel o complicitate care nu a fost niciodată admisă cu adevărat în Rusia post-stalinistă, preferându-se – din raţiuni evidente – varianta aruncării vinei asupra unui singur om. Or, curtezanii lui Stalin se întreceau în a-i face pe plac, încercau să-l egaleze în perfidie şi cruzime. Pe de o parte erau fascinaţi de Stalin, pe de alta, trăiau mereu cu groaza că le vine rândul să fie declaraţi „trădători”, „duşmani ai poporului” şi să fie executaţi. Potentaţii, spune autorul, duceau o viaţă de privilegii şi teroare: urmaşii lor rămân marcaţi pentru totdeauna de acea existenţă, nu se vor elibera niciodată de obsesia umbrei lui Stalin.

Mi-e imposibil să operez o selecţie în mulţimea de amănunte revelatoare. Voi menţiona doar câteva, fără o ierarhie anume. Iată-l pe Stalin exprimându-şi admiraţia pentru Hitler, după ce acesta îşi masacrase adversarii din partid (faimoasa Noapte a cuţitelor lungi); cum să nu se entuziasmeze, când astfel de masacre erau frecvente la bolşevici ? Dar ce să zicem despre faptul că Stalin zvârlea în închisoare soţiile unor importanţi colaboratori – Molotov, Kalinin – iar aceştia îşi arătau în continuare devotamentul împins până la slugărnicie ? De neuitat sunt portretele teribililor Ejov şi Beria, care s-au succedat la şefia poliţiei secrete (N.K.D.V.): primul – alcoolic, depravat, protagonist al unor orgii demenţiale, celălalt – psihopat, obsedat sexual, sechestrând şi violând femei într-o totală impunitate, ambii – de o cruzime subumană şi de o şiretenie diabolică, sfârşind însă ca victime ale sistemului pe care îl puseseră în funcţie. Culmea, Ejov, care torturase şi trimisese la moarte, fără să ezite, mii şi mii de oameni, ajuns la rândul lui în faţa plutonului de execuţie se zbate, plânge, nu se mai poate ţine pe picioare de frică. Ce fire nevăzute leagă victimele şi călăii ? Marele scriitor Isaac Babel, împuşcat în ianuarie 1940, fusese amantul …soţiei lui Ejov ! Pe 16 ianuarie 1940 Stalin a semnat 346 (!) condamnări la moarte, printre care aceea a lui Babel, a regizorului Meyerhold, a ziaristului Kolţov şi a întregii familii a lui Ejov. Stalin îşi pune semnătura şi pe decizia din 5 martie 1940 în urma căreia la Katyn au fost executaţi 26000 de ofiţeri şi intelectuali polonezi. Dar aceste cifre, chiar dacă şocante, nu dau măsura crimelor lui Stalin. Numărul victimelor sale se ridică cel mai probabil la douăzeci de milioane iar tot atâtea au fost trimise în Gulag. Teroarea nu i-a cruţat nici pe copii, după cum ea s-a exercitat şi în timpul războiului – cei socotiţi „trădători” sau „dezertori” erau împuşcaţi pe loc.

Reconstituire istorică de amploare, tablou colorat al curţii de la Kremlin, cu intrigile, pasiunile, plăcerile, excesele, plăcerile şi dramele ei, cartea nu poate ocoli o întrebare esenţială: tiranul roşu de la Kremlin a fost un caz patologic, un paranoic care vedea comploturi peste tot, un nebun „programat” genetic să ucidă şi să semene teroare sau un om normal, cu o viaţă de familie obişnuită, silit însă de împrejurări să reacţioneze violent? Nu întâmplător, cartea începe cu episodul sinuciderii Nadiei, soţia lui Stalin, gest care îl afectează profund pe dictator. Acesta va transfera asupra fiicei iubirea pentru soţie dar îşi va neglija fiii – unul ajunge alcoolic, celălalt cade în mâna nemţilor, Stalin refuză propunerea de a face un schimb de prizonieri şi îl lasă să moară. Oricum, când eşti mânjit cu sângele atâtor victime e imposibil să mai poţi fi considerat „normal”. Interesant e însă altceva. Montefiore corectează o imagine a lui Stalin pe care o cultivaseră inamicii lui troţkişti, aceea a unui ins rudimentar şi necultivat. Ei bine, Stalin era un autodidact care se instruise sistematic şi ajunsese să stăpânească o cultură întinsă. Asculta muzică bună, era pasionat de film, îi adora pe Spencer Tracy şi Clark Gable. Citea enorm, era capabil să înghită cinci sute de pagini pe zi, biblioteca lui număra douăzeci de mii de volume. Îi citea pe Wilde, Maupassant, Galsworthy, mai târziu pe Steinbeck şi Hemingway, pe Cehov şi pe Gogol desigur, pe Thackeray şi pe Balzac, îl „venera” pe Zola, făcea note pe marginea romanelor dar şi a unor cărţi de istorie, ştia citate din Biblie, din Napoleon şi Talleyrand, putea susţine o discuţie despre poezia ermetică gruzină. Asta nu l-a împiedicat să trimită la moarte atâţia mari scriitori şi artişti.

Ceea ce aflăm despre lecturile lui Stalin riscă să-i contrarieze pe cei care cred că cititul îl face pe om mai bun.