Tristeţe iremediabilă

"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei (…), parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie." Acest "nu ştiu alţii cum sunt" al lui Ion Creangă are pentru literatura noastră o „deschidere” la fel de largă ca şi primul vers al Odei eminesciene. Între "nu ştiu alţii cum sunt” şi "nu credeam să învăţ a muri vrodată" există o tainică corespondenţă. Daca versul eminescian reprezintă o chintesenţă a experienţelor umane trăite de autor, în el găsim deopotrivă şi dezamăgire profundă şi o undă de regret, şi resemnare, exclamaţia autorului Amintirilor este şi ea rodul unor îndelungi meditaţii asupra destinului uman; mesajul transmis este însă unul tonic. Revigorator. Într-un fel, Creangă este un fel de Eminescu întors pe dos. În sufletul său scepticismul sclipeşte ca o undă jucăuşă. De aceea scrisul său ne înseninează. Creangă e viu. El e scriitorul al cărui suflu (suflet) îl simţi vibrând în fiecare frază. Este viu ca însăşi viaţa. Lumina şi umbra sunt amestecate. La Eminescu, albul şi negru capătă sonuri grave. De multe ori sumbre. Chiar şi poeziile în aparenţă simple, precum Somnorose păsărele, Ce te legeni, La mijloc de codru au o notă sumbră. Sunetele cornului eminescian ne duc cu gândul la Eclesiastul. La el, anii trec la nori lungi pe şesuri şi nu se mai întorc să însenineze „fruntea-i de copil”, de aceea „pierdut e totu-n zarea tinereţii”, iar „gura dulce a altor vremuri” e amuţită pe vecie. Timpul creşte în urma lui, iar ornicul de la San Marco „sinistru miezul nopţi bate”, rostind lin în clipe cadenţate: „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile…” La Ion Creangă norii ce lunecă pe şesuri îi aduc copilăria înapoi. Nici lumea sa nu e cu totul lipsită de griji. Citindu-i poveştile populate de personaje fabuloase simţim o anumită deşertăciune. E vorba însă de o deşertăciune blândă, plină de o caldă şi „hazoasă” înţelepciune. Să-l ascultăm: „Şi, Doamne, frumos era pe-atunci, căci şi părinţii şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururi în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea. Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în turburarea sa.” Scriitorul vorbeşte la trecut. Pentru el prezentul s-ar putea să nu fie prea vesel, căci acum nici părinţii, nici fraţii, nici surorile, nici copiii şi copilele megieşilor nu mai sunt chiar foarte sănătoşi sau nu mai sunt de loc şi nici el nu mai e voios ca vremea cea bună… Poate că-i vine uneori, contemplând „clipa care trece” să exclame: „O, deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi vânare de vânt!” Amintindu-şi însă de anii copilăriei, sufletul său tresaltă de bucurie şi cuvintele Eclesiastului îşi pierd întunecimea. Suflul vital care-l animă transformă plânsul în râs. Fraza sa se încarcă de energie, ea prinde putere, transformându-se într-un vuiet de cascadă. Simţi în ea atâta prospeţime, încât uiţi de griji şi de nevoi, şi de tot felul de tristeţi ce-ţi macină sufletul şi exclami, odată cu mama povestitorului: „Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde la soare, doar s-ar îndrepta vremea după râsul tău…” Şi se îndrepta nu numai vremea, ci şi vremurile…

Să ne întoarcem acum la Topârceanu. La autorul Rapsodiilor fiorul liric e asemenea unui râuleţ de munte ce clipoceşte printre pietre. Sunetul său e când vesel, când trist. Veselia şi tristeţea sa au însă o cadenţă mecanică. În acest sens aş asemăna poezia sa o peliculă din vremea filmului mut. Imaginile care ne apar în faţa ochilor sunt foarte bine conturate, bizareriile răsar la fiecare pas. Omul e privit ca un fel de mecanism, ca o gânganie compusă din elemente dizarmonice. Sunetele care însoţesc imaginile sunt produse de o pianină mecanică, ale cărei clape se mişcă de la sine în semiîntunericul sălii de cinematograf. Pentru Topârceanu poezia înseamnă cadenţă, calcul, matematică pură, în care ritmul şi rimele se îmbină perfect.. Muzica versului său se bazează mai mult pe armonia numerelor, decât pe sunetul interior. Revelatoare în acest sens este mărturia poetei Otilia Cazimir, care referitor la „modul de gestaţie” al cunoscutelor sale Rapsodii de toamnă, spune următoarele: „Îmi aduc aminte de munca îndârjită, aproape neomenească, pe care a cheltuit-o ca să cizeleze Rapsodiile de toamnă. Arunca atâta material (după care mie mi se rupea inima), ciocănea şi întoarcea pe toate feţele fiecare vers, ca să zvârle tot la coş şi să ia totul de la capăt, încât nu obosea numai el, ci şi eu, care nu făceam decât să asist la această muncă de Sisif. Săptămâni în şir a trudit cu înverşunare, cu duşmănie parcă: până a reuşit să realizeze acest colier de strofe sclipitoare şi transparente, de puteai să juri că fuseseră improvizate.” Munca aceasta migălosă Topârceanu a depus-o retras în căsuţa sa de pe Ralet. Otilia Cazimir a fost un martor şi un confesor. Înconjurat de obiecte din cele mai ciudate, din arsenal nu lipseau bastonul, pălăria, setul de pistoale, ceasul de buzunar ce înregistra secundele de spleen, aparatul de fotografiat, microscopul şi lupa filatelică, cu ajutorul căria poetul urmărea cu atenţie insectele de tot felul, în special furnicile şi greierii, ce se încumetau în orele de noapte să calce pragul minusculei sale locuinţe, unde poetul, plictisindu-se, îşi şlefuia versurile pentru a atinge perfecţiunea… De multe ori muza formei îl vizita adesea, dar cea a fondului se arăta destul de rar în casa sa. Topârceanu se mulţumea şi cu atâta. Muzica îl încânta. Cadenţa versurilor îi amintea de mersul scandat al furnicilor ce traversau pervazul, alergând pe foile pline de însemnări răzleţe, aruncate pe covor. Bâzâitul vreunei muşte rătăcite în încăpere îl enerva la fel de mult ca şi o rimă schioapă, astfel că poetul punea mâna pe pistol şi-i ”sfărâma” capul de perete. Ziua, când se plictisea, poetul ieşea în curte şi aranjând în evantai un careu de popi ţintea de la distanţă de zece paşi; fiecare glonte îşi atingea ţinta. Nici ochiul, nici urechea nu-l înşelau. Şi totuşi de ce oare, în ciuda inteligenţei şi a înzestrării sale vizual-muzicale, marea poezie îl ocolea?! „A trecut întâi o boare/ Pe deasupra viilor,/ Şi-a furat de prin ponoare/ Puful păpădiilor.// Cu acorduri lungi de liră/ I-au răspuns fâneţele./ Toate florile şoptiră,/ Întorcându-şi feţele./ Un salcâm privi spre munte/ Mândru ca o flamură./ Solzii frunzelor mărunte/ S-au zburlit pe-o ramură.” Etc., etc.

George Topârceanu nu aşteaptă inspiraţia, el cântă la un instrument cu o singură coardă, armonizând sunetele, aducându-le spre perfecţiune. Mintea sa calculează totul la rece. Raţiunea îl impiedică să devină impetuos. El lucrează pe partituri mici. Întregul se naşte din fragmente minuscule, aranjate cu penseta în ansamblu. Topârceanu nu are curajul să scrie totul dintr-o dată, ci, cu minuţiozitatea carateristică unui spirit rece, fanatic, finisează fiecare vers. Impulsurile lăuntrice nu-i inspiră încredere. Ele, desigur, vin cu sau fără voia sa. Poetul însă le suprimă. La el raţiunea e mai puternică decât trăirea. Dacă în viaţa de toate zilele e superstiţios, mistic chiar, înclinat să dezlege misterele lumii apelând la parapsihologie şi este bântuit de viziuni şi premoniţii, în poezie e rece şi logic. Chiar ironia şi sarcasmul sunt parcă trasate cu rigla şi compasul.

Nici la Ion Creangă inspiraţia nu vine de la sine. El scrie greu, chinuit, ştergând şi revenind asupra fiecarei fraze. Caută şi el armonie şi perfecţiune. Dar nu apelează la calcul matematic, ci îşi ciuleşte urechile la sunetul interior. Calculul său se bazează pe intuiţie. Când scrie se înfierbântă, corpul său transpiră din abundenţă. Creşte odată cu temperatura din interior şi cea din exterior. Ca să nu iasă cu totul din ţâţâni, povestitorul se cufundă într-o putină umplută cu apă de izvor, care prin clipocitul ei îi răcoreşte simţurile.

Topârceanu, pentru a-şi menţine raţiunea trează, bea cafea peste cafea şi fumează ţigară de la ţigară. Când tâmplele îi obosesc peste măsură, îşi cufundă picioarele minuscule într-un lighenaş de cositor, recitând în gând versurile: ”Gâze, flori întârziate!/ Muza mea satirică/ V-a-nchinat de drag la toate/ Câte-o strofă lirică.// Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iarna mizerabilă,/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă…”