Caută 
1 MIN
– În şapte paşi –
Preambul: Această încercare de analiză a fost destinată dezbaterii interne din Universitate. De aceea am şi propus-o colegilor mei prin reţeaua uaic. Din păcate, m-am trezit foarte repede cu atacuri la persoană în locul dezbaterii argumentate, chiar de la cel mai înalt nivel al conducerii care, deşi nu a citit textul, confundând instituţia cu propria persoană, a aplicat imediat remanentul principiu comunist "Cine nu e cu noi e împotriva noastră". Am înţeles astfel că nu sunt loial. Vin şi întreb: Cine e mai loial Universităţii, cel care a administrat-o astfel încât a creat un deficit bugetar uriaş, sau cel care încearcă să identifice nişte cauze şi nişte soluţii de ieşire din impas. Am înţeles că trebuie să-mi fie ruşine că am doctoranzi (no comment) etc. Ca urmare, am decis să fac publică analiza, pentru ca fiecare să poată aprecia dacă am dreptate sau greşesc şi mai ales ce anume trebuie îndreptat pentru a nu se intra într-un carusel periculos.
Când renunţi la principii pentru bani, pierzi şi banii şi principiile
Presa titrează pe prima pagină: "Universitatea în colaps?", preluând diverse luări critice de poziţie, demisii etc, iar reprezentanţii Universităţii neagă cu jumătate de gură, recunoscând doar o "stare critică". În interior, tot mai mulţi vorbesc, învingându-şi frica. Care este adevărul? Adevărul este că Universitatea a avut bani, mulţi bani, iar acum are datorii şi deficite, multe. Întrebarea logică este: unde au dispărut banii? Să încercăm să răspundem, potrivit informaţiilor pe care le avem şi cu cea mai bună credinţă, în interesul comunităţii noastre academice.
Problemele Universităţii au început să apară încă de la sfârşitul mandatului fostului rector. Deşi economist, acesta nu ştia, se pare, că e bine, în actul managerial, să iei măsuri anticiclice, adică atunci când lucrurile merg bine şi banii se adună să economiseşti, pentru ca atunci când treaba începe să se strice, să scoţi rezervele şi să stopezi căderea luând, desigur şi alte măsuri specifice. Or, nu s-a procedat astfel. Convins că a intrat într-un paradis economic, vechea conducere a cheltuit cu asupra de măsură şi încă pe lucruri total dispensabile, cum ar fi balonul cu gaz, de explorator, fresca lui Bălaşa din Aulă, leii turnaţi la intrare şi multe altele. Tot atunci a apărut şi apetitul imobiliar.
Cineva şi-a imaginat că poate conduce Universitatea şi din Parlament, astfel încât şi-a impus voinţa în Senat şi privind continuatorii, prorectorii rămânând cam aceiaşi. Numai că noul rector avea o viziune, obiective în parte diferite şi un alt stil. Apoi, legile s-au schimbat, s-au schimbat şi unele persoane, s-a introdus separarea puterilor între legislativ şi executiv, s-au schimbat miniştri, a venit criza, societatea românească a cunoscut bulversări majore, în primul rănd o scădere dramatică a natalităţii, începută încă din 1990 şi o creştere asemeni a numărului de emigranţi, dar şi de tineri cu posibilităţi de a studia afară sau la alte universităţi din ţară, a scăzut numărul de studenţi, s-au redus finanţările etc.
În noul peisaj, să vedem care par să fi fost noile erori:
În primul rând, s-au cumpărat, închiriat, construit etc. clădiri dispensabile la vreme de criză, care şi acum stau, în parte, neutilizate. Cea mai cunoscută este cea de la Romtelecom, închiriată şi apoi cumpărată la sume care nu sunt deloc de ici de colea, chiar dacă, sau cu atât mai mult cu cât a fost implicat şi un proiect european. Deşi situaţia Universităţii nu mai era deloc cea din vremea când se turnau lei la intrare şi se picta fresca din Aulă, se pare că tentaţia (sau obişnuinţa?) celor de la patrimoniu a fost prea mare şi astfel s-au dus fonduri importante, într-o perioadă când era mai mult decât oricând nevoie de ele. Ştiţi cum se spune: să nu ai încredere în greci nici atunci când îţi fac daruri. Managementul are o caracteristică de bază: el trebuie să fie şi preventiv.
În al doilea rând, s-a dorit, şi în parte s-a şi reuşit, transformarea Universităţii din instituţie de învăţământ superior în instituţie de cercetare. În aprecierea unui profesor, acum, activitatea de cercetare o depăşeşte pe cea didactică. Or, studenţii, mulţi-puţini, sunt oameni, sunt nişte suflete care aşteaptă educaţie pentru ceea ce vor face în viaţă. Nu poţi să-i părăseşti sau să-i neglijezi pentru a realiza mai întâi proiecte de cercetare. Sau poţi, dar costurile de oportunitate sunt imense. Ei bine, s-a investit mult în cercetare, s-a cumpărat, la facultăţile tehnice, tehnologie tânără şi costisitoare, dar oricum uzată moral faţă de ce e în marile universităţi, unde mai ştim că cercetarea se desfăşoară, în parte, – cea aplicativă mai cu seamă – pe bază de contracte cu mediul de afaceri sau administrativ, ceea ce înseamnă că aproape se autofinanţează. Revenind acasă. S-au avansat bani pe proiecte europene, care nu se mai recuperează cu anii, dacă se mai recuperează. S-au forţat uşile excelenţei în competiţia instituită cu celelalte universităţi mari din ţară, uitându-se că orice excelenţă se plăteşte cu o insuficienţă. S-a mai omis şi faptul că investiţia în cercetare este, în primul rând, o investiţie în educaţie, în formarea de cercetători. Nu poţi să plăteşti anual licenţă dolofană pentru platforme digitale şi apoi să te întrebi la ce-ar putea folosi, mimând utilizarea lor. Sau poţi, dar cu costuri mari, mai ales în vreme de criză.
În al treilea rând, finanţarea "de bază" de la Minister, a venit mai mereu cu întârziere, alocaţia bugetară pe student s-a redus progresiv, de multe ori trebuind suplinită cu fonduri proprii. Care fonduri proprii au scăzut şi ele ca urmare a reducerii numărului de studenţi cu taxă, în ciuda măririi acestora din urmă. Şi aşa, din principal deponent la bănci, Universitatea a devenit debitor. Noroc că are ce ipoteca, dintr-un patrimoniu în care s-a investit mult de-a lungul generaţiilor. Pe de altă parte, nu ne putem compara, ca arie de selecţie, ca şi potrivit multor altor criterii, cu Bucureştiul şi cu Clujul. E bine cred, să ne eliberăm o vreme de obsesiile acestor clasamente, să investim în resursa umană, să ne refacem credibilitatea, să ne întindem cât ne e plapuma, să ne organizăm mai bine, să muncim mai cu folos şi să revenim în mod natural în topuri acolo unde ne este locul. Nu suntem ziar să ne transformăm în variantă on line, cum sugerează unii. Profesorul nu va putea fi niciodată anomizat sau înlocuit de un robot.
În al patrulea rând, un deficit important s-a creat prin presuspendarea unor fonduri structurale ale Uniunii Europene, în special POS DRU şi POS CCE, unde Universitatea avea majoritatea granturilor, după ce avansase sume importante şi neînlocuirea lor cu plăţi de la bugetul naţional. De aici şi întârzierile mari în plata burselor postdoctorale. Poate mai multă transparenţă şi oferirea informaţiilor necesare ar fi fost binevenită din partea Universităţii. Comunicarea a fost însă foarte slabă, dezbaterea nu a existat, adevărul a fost înlocuit cu lozinci, instalându-se un soi de secretomanie, de teama presei sau a rating-ului. În felul acesta, lucrurile s-au agravat treptat, ajungându-se într-adevăr într-o situaţie critică.
În al cincilea rând, în Universitate, pe fondul unei lipse de autoritate, s-au format tot felul de centre de interese, care se hrănesc din banul public. A devenit o modă, de pildă, ca în echipele de proiecte, pe lângă personalul de bază, să fie cooptate persoane din conducerea administrativă, sau din cea academică, tot felul de şefi şi şefuleţi care nu fac decât să fie amabili, amabilitate pentru care sunt plătiţi consistent, ceea ce afectează desigur eficienţa proiectelor. S-a ajuns astfel chiar la încrucişări de plăţi între proiecte, de persoane, gestiuni etc. E ca o plasă plină de noduri gordiene pe care nu le taie nimeni, nici măcar nu le controlează. Lucrurile sunt cunoscute, dar toată lumea tace, în deserviciul instituţiei şi al finanţărilor.
În al şaselea rând, s-au făcut foarte multe deplasări, în locuri dintre cele mai exotice, delegaţii peste delegaţii, fără ca Universitatea să câştige ceva efectiv şi concret din acestea, cu puţine excepţii. Adăugaţi şi un aparat supradimensionat, plin de pile şi interese personale, ghişăfturile de la cămine şi cantine şi avem deja o imagine pe ce s-au dus banii. Plus serbarea de două luni, cu cheltuielile însoţitoare, de la împlinirea a 15o de ani, unde se impunea mult mai multă decenţă.
În al şaptelea rând, parlamentarii şi, în general, politicienii de Iaşi nu au făcut aproape nimic pentru Universitate. Cu două-trei excepţii in 23 de ani, nu am avut nici reprezentare la nivelul Ministerului, cum a avut Clujul, nu am ştiut să facem lobby-ul necesar. Universitatea a trăit mai curând izolată de mediul politic, de mediul de afaceri şi de cel administrativ, de unde, prin parteneriate de tot felul, ar fi putut beneficia de multe oportunităţi. De asemenea, baza tehnico-materială a Universităţii a fost subvalorificată, ca să ne exprimăm eufemistic.
Desigur, situaţia e grea peste tot, dar universităţile cu care ne place să ne comparăm stau mult mai bine. Deci, unde să se fi greşit? Cred că viziunea managerială din ultimii ani a dat dovadă de prea mult idealism şi generozitate, îndepărtare de realitate, priorităţile nu au fost, de multe ori, considerate în mod corect, previziunile au fost eronate sau n-au existat, efectele crizei au fost minimalizate, oportunităţile au fost slab valorificate, eficienţa cheltuielilor scăzută, conducerea administrativă a confundat instituţia, codul moral nu a fost respectat, obedienţa a dat în clocot, birocraţia ne sufocă, ordinea şi dreptatea sunt vorbe în vânt ş.a.m.d. Evidenţiind cauzele se pot asuma responsabilităţile şi identifica soluţiile. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. La urma urmelor, e vorba despre una dintre cele mai importante instituţii publice din ţară şi e normal să fim cu toţii interesaţi.
P.S.: Cum s-a văzut, sunt şi cauze obiective şi subiective, unele interne, altele externe. Am încercat să rămân la nivelul principiilor, fără să dau date, cazuri, nume sau exemple de nereguli, ceea ce nu înseamnă că ele nu există, dar intră în competenţa altor organisme. Deşi managementul unei organizaţii este întotdeauna responsabil, direct sau indirect, de problemele acesteia, cred în continuare că dezbaterea nu trebuie să fie una personalizată, ci una de idei, cred în libertatea de opinie şi nu în opacitate instituţională, cred că mai mulţi oameni gândesc mai bine şi că soluţiile pot reieşi numai din dialog şi nu stau în bagheta magică a nimănui. Eu mă pricep mai puţin, dar sunt în universitate şi în sistemul nostru instituţional oameni mai deştepţi ca mine care pot, fără teamă şi fără obedienţă, dar cu respect şi eleganţă, cu mai multe date, să ne ofere soluţii, de care conducerea ar trebui – cred – să ţină seama. Ştiu că ea are o viziune asupra managementului academic foarte bine articulată şi documentată. Problema e că realitatea pare că se încăpăţânează să nu i se supună. Acestea fiind spuse, cer scuze dacă, fără să vreau, am lezat pe cineva pe nedrept. M-am străduit să urmăresc adevărul şi dreptatea. Din punctul meu de vedere, lucrurile se opresc aici, în sensul că nu voi mai răspunde dacă voi fi atacat la persoană, aşa cum o face un fost, paralel, ca de obicei, cu el însuşi.
Tiberiu Brăilean este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi
Îți recomandăm
