Un parlament şi o lege aberantă

 Noi, românii, ar trebui să ne gândim la Ceauşescu, să ne amintim ce însemna Marea Adunătură Naţională şi dictatura personală a clanului scorniceşteanului. Eu, care nu am decât nostalgia parizerului ceauşist, mă îngrozesc. Alţii, care nostalgizează peltic despre asigurarea unui loc de muncă, despre faptul că „se dădea bloc” saucă se mergea la mare în concediu, regretă. Aş zice, cu riscul de a-mi atrage niscaiva injurii, că mulţimile sunt indiferente la regim, fiind mânate de „un principiu” simplu infiltrat în conştiinţe de-a lungul multor veacuri: „Mama lor de hoţi!”. Gustave Le Bon sugerează cam acelaşi lucru: „Ele (adunările parlamentare – n. m.) sunt, cu certitudine, idealul unei guvernări, cel puţin pentru filosofi, gânditori, scriitori, artişti, savanţi, într-un cuvânt pentru tot ceea ce constituie vârful unei civilizaţii” (Psihologia mulţimilor, Editura Ştiinţifică, 1991, trad. Leonard Gavriliu, pp. 130-131).

Tot Le Bon, vorbind de Parlament şi în pofida celor afirmate mai sus şi susţinute chiar de el, spune că acesta se bazează totuşi pe o idee eronată, anume „că mai mulţi oameni reuniţi sunt mult mai capabili decât un mic număr de oameni să ia o decizie înţeleaptă şi independentă asupra unei probleme date”.

Ah, cât de mult se potrivesc aceste vorbe cu Parlamentul nostru! Căci ce este acesta? Nimic altceva decât o adunătură umană mai mare şi mai bugetivoră decât acelea ale unor state mult mai mari şi mult mai bogate. Nu cred că este nevoie să mai dau date. S-au tot dat, dar nimeni din guvernanţi nu aude. Aceşti oameni din Parlamentul nostru sunt atât de mulţi, dar deciziile lor, legile, nu sunt deloc înţelepte şi deloc independente. Mai fluizi decât apa, parlamentarii noştri nu dau legi nici în favoarea pensionarilor, nici a micilor intreprinzători, nici în favoarea nimănui altcuiva decât a intereselor lor de clan. Tot dau ca surdu-n clopot că sunt demo-craţi, dar ei nu reprezintă „demos”-ul – poporul.

Totuşi, să fim cinstiţi. S-au dat şi legi excelente în Parlamentul. Când? Atunci când acestea au fost elaborate de un specialist sau de un grup mic de specialişti. Atunci când „au trecut” prin Parlament fără amendamente, legea a fost bună. Când adunătura parlamentară intervine cu amendamente reprezentând diverse interese, legea e ca şi distrusă. Dacă ne închipuim că Parlamentul reprezintă glasul poporului, ne înşelăm amarnic. Câte glasuri (a se citi interese) nu sunt într-o lege pentru popor! Intervin amendamentele de care vorbeam, care sunt înaintate de un deputat oarecare, dar, de fapt, acestea pot reprezenta interesele unor oligarhi. Altfel, de pildă, eu nu-mi explic cum de aceşti oligarhi din puşcării au primit prin lege posibilitatea micşorării pedepsei ca urmare a scrierii de unei cărţi. Sunt apoi interesele şefilor de grupuri parlamentare, a şefilor de partide, a celor din guvern. Ca să descrii mijloacele de persuasiune în modificarea sau alcătuirea unor legi ar trebui tomuri întregi. Rareori vedem dedesubturile unei legi. Ce vedem de fapt? Vedem discursuri pline de elocinţă onctuoasă, cu afirmaţii energice, cu imagini impresionante, cu aserţiuni generale prezentate în termeni impresionaţi. Însă cele spuse nu au fost niciodată verificate sau sunt prezentate deformat (din prostie sau interes) în vreo pagină neroadă de ziar sau „pe sticlă” de vreo prezentatoare zâmbăreaţă care citeşte ca mâţa-n calendar de pe prompter.

Un caz tipic, care dovedeşte că opera unei mulţimi este pretutindeni şi totdeauna inferioară aceleia a unui individ izolat (Le Bon), este Legea 217/2015. Un conglomerat ciudat de oameni (care cuprinde pe cei din institutul „Elie Wiesel”, pe liberalii iniţiatori ai Legii în cauză, pe parlamentarii din toate partidele care au votat-o sau pe preşedinte şi consilierii care au aprobat-o) a ouat o stârpitură de lege precum găina s-a scremut şi a ouat o mărgică. Iar mărgica asta e roşie şi ar face cinste Tătucului Stalin.

În scurt, despre ce e vorba. Legea 217/2015 interzice opiniile pozitive legate de personalităţi din România ce au fost acuzate de simpatii legionare, iar asta sub ameninţarea pedepsei de la 3 luni la 3 ani de închisoare. Adică dacă vom scrie sau vorbi despre Petre Ţuţea, Mircea Eliade sau Arsenie Boca, despre Emil Cioran şi Constantin Noica, despre Mircea Vulcănescu şi Radu Gyr, evidenţiind valoarea excepţională a faptelor şi operelor acestora, ignobilissimul domn Alexandru Florian, şef la „Elie Wiesel”, are posibilitatea să decidă dacă am practicat cultul unor fascişti sau criminali de război şi dacă trebuie să fim condamnaţi la închisoare. Aceştia sunt socotiţi criminali. Iar comuniştii „de omenie” Iosif Chişinevshi, Boris Grunberg, Mihail Roller, Lev Tesmeneţki, Erno Neulander, Samuil Brucner, Ana Pauker sunt nişte îngeraşi.

Domnul Alex. Ştefănescu (într-un interviu luat de Alex. Căutiş) sintetizează mai bine ca mine păcatele acestei legi aberante asupra căreia îmi propun să revin: „1. Este antidemocratică pentru că limitează libertatea de exprimare. Şi pentru că pedepseşte anumite opinii cu închisoarea, făcând imposibilă o discuţie firească (n-ar fi exclus ca, din cauza ei, să ajungem să vorbim în şoaptă, aşa cum făceam pe vremea comunismului). 2. Este asimetrică, incriminând fascismul şi trecând sub tăcere comunismul (deşi s-a stabilit de multă vreme că ambele regimuri politice au fost dezastruoase pentru omenire, iar Parlamentul României a adoptat o declaraţie oficială care denunţă caracterul „ilegitim şi criminal” al regimului comunist). 3. Culpabilizează categorii întregi de oameni (de exemplu pe toţi membrii unor organizaţii legionare) eludând caracterul individual al răspunderii în faţa legii. Tocmai din cauza unui asemenea mod de gândire primitiv au avut de suferit evreii în timpul fascismului. 4. Este dogmatică, străină de spiritul ştiinţific, întrucât pleacă de la premisa că anumite concluzii privind perioada dintre cele două războaie mondiale au valoarea unor adevăruri absolute, imuabile, că nimeni nu mai are dreptul să cerceteze şi să regândească pe cont propriu istoria. 5. Este sfidătoare, considerând corecte verdictele date de tribunalele comuniste care au dus la întemniţarea a 2.000.000 de cetăţeni români (dintre care 200.000 au murit în închisori, supuşi unui regim de exterminare).”

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist