Un succes mai degrabă îngrijorător

Cu teritoriul ciopârţit de Stalin, atunci, şi de urmaşii acestuia de la Kremlin, astăzi, Basarabia – mai bine zis ce a mai rămas din ea – a arătat duminică lumii întregi că nu se predă nici după două veacuri (aproape) de ocupaţie rusească. Comuniştii au pierdut al treilea scrutin consecutiv după revolta din primăvara lui 2009, când oamenii au ieşit în stradă să-şi ia înapoi votul furat la alegerile din aprilie. Trei luni mai târziu, tot partidul comuniştilor a câştigat alegerile, dar nu şi majoritatea absolută. Alianţa partidelor proeuropene a obţinut cinci mandate în plus. Nereuşind să aleagă preşedintele, Parlamentul a fost dizolvat în 2010, iar în urma alegerilor comuniştii au ieşit şi mai şifonaţi. Deşi Partidul Comunist a luat din nou cele mai multe voturi (39,34%), numărul mandatelor a scăzut la 42 din cele 101 ale Parlamentului de la Chişinău. Se profila un nou impas în alegerea unui şef al statului, care trebuia să fie votat de cel puţin 3/5 dintre deputaţi, respectiv 61 de aleşi. Până la urmă, rezolvarea a venit de la câţiva dezertori din Partidul Comunist, conduşi de un anume Igor Dodon, iar în martie 2012 Republica Moldova avea un preşedinte care a pus capăt celor doi ani şi jumătate de vacanţă a funcţiei.

După numai câteva zile, Dodon a propus schimbarea drapelului Republicii Moldova, păstrând doar culorile roşu şi albastru, care se regăsesc şi în steagul Rusiei. De altfel, el nu şi-a ascuns niciodată orientarea politică prorusă. Acum, despre Partidul Socialiştilor pe care îl conduce se spune că a dat lovitura, obţinând cel mai mare procent din voturile acordate la alegerile de duminică: aproape 21 la sută. Partidul Comunist a obţinut la rândul lui aproape 18 la sută, consfinţind împreună cele 39 de procente adjudecate de extrema stângă în 2010. În mod paradoxal, dacă atunci Partidul Comunist a obţinut 42 de mandate, acum socialiştii şi comuniştii vor avea împreună 46 de mandate. Celelalte 55 aparţin celor trei partide pro-europene care au alcătuit alianţa de guvernare în 2010 şi care, foarte probabil, o vor reînnoi zilele acestea.

Mai trebuie adăugat că prezenţa la vot a fost doar puţin mai mare decât cea din 2009 (cu aproximativ 35.000 de votanţi), dar net inferioară celei înregistrate în 2010 (cu circa 140.000 de alegători). Această din urmă diferenţă ar justifica o oarecare dezamăgire a populaţiei faţă de modul în care au decurs lucrurile în ultimii patru ani. Este şi motivul pentru care stânga comunistă/ socialistă are aceeaşi audienţă ca acum patru ani.

Dar nu rezultatul stângii este îngrijorător, ci absenteismul înregistrat mai ales în România. Abia 10.000 de moldoveni au mers la cele 11 secţii de vot, mai puţini decât în Italia (unde au avut 20 de secţii) şi decât în Rusia (unde a funcţionat doar una, la ambasada din Moscova!). Ce să însemne această indiferenţă, că nu contează decât paşaportul şi ridicarea restricţiilor în acordarea vizelor? Ar fi ruşinos să fie aşa.

În aceste condiţii, cu atât mai remarcabilă este menţinerea opţiunii pro-occidentale. Spre deosebire de România, unde această opţiune a fost una generală, valabilă pentru toate formaţiunile politice, în Moldova răsăriteană sunt practic două mari tabere: prorusă şi proeuropeană. Orientările politice se suprapun şi ele exact: stânga trage spre Moscova, dreapta – spre Uniunea Europeană. Comuniştii şi socialiştii, respectiv liberalii şi democraţii sunt doar nuanţe în acest moment. Iar nuanţele ideologice nu se suprapun cu cele etnice. La ultimul recensământ, realizat în 2004, mai mult de două treimi dintre locuitori s-au declarat moldoveni sau români. Ucrainenii sunt minoritatea cea mai numeroasă (9 la sută), ruşii find pe locul 3 (6 la sută) la nivelul întregii ţări.

Prin urmare, direcţia proeuropeană a Republicii Moldova ţine exclusiv de o bună guvernare. Ultimul an a fost benefic Chişinăului, în ciuda embargoului impus de Moscova: Acordul de asociere cu UE a intrat în vigoare, regimul vizelor a devenit istorie, iar gazoductul dinspre România a fost inaugurat. Însă indicatorii social-economici după cinci ani de guvernare europeană au fost modeşti, iar acum a apărut şi „amnezia” diasporei. Sunt probleme pentru care puterea de la Chişinău nu are prea mult timp să le rezolve: maxim patru ani.