Un ţap ispăşitor avant la lettre

De citit interviul cu Mihai Ghimpu de pe site-ul Europei libere (http://www.europalibera.org/content/article/26778352.html): „Nu putem şi nu avem dreptul să acceptăm să rămână aşa cum este”. Parlamentarele s-au încheiat acum o mie de ani, formarea guvernului încă trenează. Miriade de chichiţe la mijloc, una, probabil, mai mercantilă decât alta. Interviul este bun şi ca probă din culise (nu ştim mai nimic despre spiritul negocierilor pe care spun că le poartă câştigătorii scrutinului), şi ca document uman, în ordine deopotrivă morală şi stilstică. Nu ştiu dacă Europa liberă va fi avut în cap anume această eventualitate, fapt e că interviul e, după toate aparenţele (id est denivelările de logică şi incoerenţele, rupturile vădite, proprii unei oralităţi nici pe departe educate), o transcriere fidelă a discuţiei propriu-zise, un tale-quale adică, ce-şi deserveşte binişor emitentul. Aş vedea aici şi o anumită miză, scontată cât se poate de insidios: Ghimpu e lăsat să piară, ca pasărea din zicală, pre proprie limbă. Respectul faţă de litera unei atitudinii poate funcţiona foarte bine şi ca o formă de deriziune: îl dăm cum zice, ca să se facă de râs el însuşi. Bagatelizare cu mijloacele clientului, cum ar veni.

Dincolo de astea, omul e de ascultat: nu e doar o voce din culisele unde nici un vârf de pix încă n-a pătruns, e şi, cumva, un avatar din Andersen: mai poate striga, în ciuda vârstei şi a conjuncturilor, că partidele câştigătoare (sau, mă rog, liderii lor, ceea ce e aproape acelaşi lucru: formaţiunile continuă să fie şi în anul acesta de graţie în fond anexe ale căpeteniilor) sunt altele decât cele pe care le prezumam în campanie şi decât ne-a tot asigurat propaganda (plus, desigur, ce am consimţit înşine să înghiţim în ultimii patru ani). Nu fac din Ghimpu un erou, dar trebuie să-i concedem necesitatea: măcar o notă distonantă în corul halucinant de unitar al europenizanţilor de meserie. Sechelă din vremurile totalitarismului sau nu, dar am o instinctivă oroare de univocitate, consensul fără cusur şi solidaritatea beton mă pun în gardă: sunt semne ale malignităţii.

Evident, nu numai ca germen critic merită liberalul atenţie: tentativa de a denunţa rapacitatea şi lipsa de scrupule a celor care ne aburesc cu integrarea în timp ce îşi lăţesc şi diversifică afacerile e un bun de considerat grabnic. Ce mă surprinde e singularitatea aproape tragică a vocii, pustiul adunat compact în jurul glasului. O tema ca asta, de pildă, s-a discutat la noi simptomatic de puţin: „Eu am zis să ia funcţii, dar ei au luat şi Banca de Economii, şi Aeroportul, şi vor să ia şi Calea Ferată, şi tot absolut”. Este tema matrapazlâcurilor din spatele imaginilor pe care ni le bagă pe gât presarii din media aservite micilor noştri moguli. La televizor, indiferent de post, se discută aferat despre câte în lună şi stele, nu şi tabuurile acestea, într-adevăr, oribile, care ar transforma instantaneu feţele zâmbitoare şi parcă umane ale polilticului în tot atâtea pocitanii. Nu ştim nimic, în fond, despre îmbogăţitul cu ţigări şi, la fel, doar fleacuri, chestii întru totul benigne, pe care procuratura pur şi simplu nu le distinge în peisaj, despre prădătorul de bănici. Şi sunt tipii care se vor preşedinte şi premier! Televiziunile sunt ale lui X, printul ciuguleşte din mâna lui Y, iar a te băga printre bloggeri – o formă modernă de mercenariat – e ca şi cum ai pătrunde într-un desiş cu hiene.

Presa e plină de aluzii mai mult sau mai puţin transparente apropo de recalcitranţa – coroborată obligatoriu cu aviditatea – lui Ghimpu la negocierea formatului de guvernare. O tactica pe care am învăţat deja s-o decriptăm cu mic, cu mare: din cauza liberalului, a năravurilor şi pohtelor sale o ne vedem noi (europenii fără de prihană, evident) nevoiţi să ne asociem cu Voronin spre nu lasă baltă vectorul european. Ghimpu e făcut avant la lettre ţap ispăşitor. Dar ce vrea, de fapt, această sulă în coastele edenului nostru fiscal-democratic: „Nu vrem nici un colţişor de bancă, nici din Aeroport, nici din Calea Ferată, nici de tren, nici de avion, de nimic absolut. Noi vrem schimbarea, să combatem corupţia care s-a dezvoltat în anii de guvernarea liberal-democratică, să combatem sărăcia care deja macină toate familiile”. Şi, drept corolar: „Nu se mai poate aşa. Şi alţii – miliardari peste noapte. Democraţia nu e dată ca să se îmbogăţească guvernanţii. Democraţia e dată ca cetăţenii să se simtă liberi, în dreptate şi prosperitate”. Un patos al exasperării, preţios mai ales prin originea sa: tabăra puterii. Să vedem ce forme va lua.

Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova