Viitorul se ascunde în… prezent (II)

Dacă cercetăm şi în trecut… Poate e fals, dar prima impresie este că, în linii mari, administraţia românească merge înainte… orbeşte. Nimeni nu ştie să deseneze explicit viitorul României şi al localităţilor ei, cât de mici sau cât de mari. Suferim din lipsa idealurilor. De inconsistenţa proiectelor comunitare, acelea benefice fiecăruia dintre cetăţeni, nu numai pentru unii şi aceia puţini. În scurt, fără să mergem prea mult în negura istoriei, a existat o generaţie elitistă care şi-a dorit pentru ţară unire şi independenţă. Aceste proiecte mari şi grele s-au realizat în 1918, dar succesul lor nu pare să mai entuziasmeze pe nimeni, cu adevărat, astăzi. Prin succesul acestor proiecte Iaşul şi-a pierdut rolul de capitală. Fără compensaţie. De fapt s-a jertfit. A existat un proiect de consolidare a României mari. El presupunea, între altele, aşa cum am mai spus, un triunghi de autostrăzi şi căi ferate rapide Bucureşti – Iaşi – Cluj – Bucureşti, din care astăzi a mai rămas doar Bucureşti – Cluj, şi un canal navigabil Vistula – Prut, ce urma să lege Marea Nordului de Marea Neagră, de care s-a ales praful. N-aş putea spune că înainte de război comunităţile româneşti erau puternice, în orice caz cred că erau mai solidare decât cele de astăzi.

O compensare forţată pentru pierderea rangului de capitală a Iaşilor s-a făcut în comunism. Planurile cincinale succesive, cu toate neajunsurile lor, au propulsat Iaşul drept cel mai important centru urban al ţării după Bucureşti. De la ele încoace nu s-a mai întâmplat nimic altceva, decât o dezvoltare negativă accelerată. Şi cât de mult le luam atunci în râs! Le consideram utopice, ineficace, prost făcute şi rudimentare. Aşa şi erau. Cu toate acestea, existenţa unui plan de acţiune comună, şi accentuez, comună, fie el prost, e mult mai eficace decât o mulţime de activităţi întâmplătoare şi conflictuale. Acele planuri afişau un optimism propagandistic. La fiecare cinci ani trebuiau ajunşi din urmă capitaliştii cei putrezi pe dinlăuntru şi imorali. Probabil că nu se făcea nici un sfert din ce era planificat. În ciuda acestui fapt, se demonstrează că e mai bună o viziune optimistă neîmplinită decât una pesimistă realizată. În mod cert, o deficienţă majoră a cincinalelor era, paradoxal, lipsa coeziunii comunitare. Colectivitatea, forţa şi eficienţa ei nu era decât o lozincă. Biciuirea în vânt a unor structuri inexistente, devenise un mod insuportabil de viaţă. E de mirare că, în aceste condiţii, în contextul societăţii româneşti Iaşul era un oraş al superlativelor. Dar astăzi?

Planificările de tip comunist au sfârşit prin a scârbi pe toată lumea. Chiar şi ideea de planificare, instrument indispensabil dezvoltării, a fost respinsă de o întreagă societate. Vorbim de acel fel de planificare bizuit pe proiecte fezabile. Că este aşa a dovedit-o România toată prin incapacitatea ei de a absorbi banii puşi la dispoziţie de comunitatea europeană.

Prima strategie coerentă, post comunistă, a Iaşului s-a făcut prin 1995, în cadrul planului urbanistic general. Încă puteam fi optimişti. Oraşul mai avea aproape 350.000 de locuitori. Se făceau ipoteze ca împreună cu zona metropolitană să ajungă nu prea târziu pe la 500.000 de locuitori. Într-o serie de dezbateri publice şi în final, în strategia aprobată în consiliul local, s-a lămurit cu claritate pericolul venit din izolarea oraşului nostru faţă de culoarele europene de dezvoltare. S-a reluat tot atunci ideea necesităţii legăturilor rapide cu Bucureştiul şi, mai ales, cu Clujul. Au trecut, între timp 18 ani. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât împlinirea previziunilor pesimiste. Aşa cum am mai spus, Iaşul a ajuns la 290.000 de locuitori şi trendul este în scădere. Tot atunci s-a vorbit de necesitatea structurării zonei metropolitane Iaşi (ZMI), pentru creşterea oportunităţilor de dezvoltare şi a controlului acesteia în teritoriu.

A doua încercare de planificare a fost planul local de dezvoltare durabilă din 2002. El a pus în evidenţă aceleaşi probleme structurale de fond. Cu această ocazie a ieşit în relief imposibilitatea, sau mai degrabă insuccesul ideii de comunitate responsabilă pentru viitorul ei. În planificările de acest tip, comunicarea cu societatea civilă este esenţială. Numai că la Iaşi, oraşul nostru universitar, cu tradiţie, cultură şi istorie bogate, plin de tinereţe şi entuziam, comunicarea nu a funcţionat. S-au cheltuit bani pentru dialogul social pe proiectele necesare oraşului. Feedback-ul a fost aproape zero. Prin urmare şi efectul strategiei a fost aproape zero…

A treia încercare, mai scumpă decât a doua, a fost strategia de dezvoltare „Orizont 2020”… Finalizată prin 2007, este valabilăşi astăzi. A păcătuit prin asumarea unor proiecte optimiste, nerealizabile de genul: „Iaşul, pandantul estic al oraşului Milano în modă”; „Iaşul, placă turnantă pentru turismul din regiune”. Suntem în 2013. Nimic important pentru dezvoltarea economică a oraşului şi creşterea atractivităţii lui pentru investiţii productive nu s-a întâmplat. Desigur, s-au făcut eforturi mari în dezvoltarea serviciilor şi modernizarea infrastructurii. S-au atras bani europeni pentru ele. Ar trebui ca cineva să fie din cale-afară de răuvoitor să nu vadă meritul administraţiei în aceste proiecte. Dar ele nu deschid un viitor prea optimist. Iaşul rămâne izolat, în cea mai mare şi mai săracă zonă a ţării, fără resurse deosebite pentru dezvoltare, cu o comunitate locală destructurată, conflictuală…

Ce-i de făcut? Având în vedere neîncrederea ce ne domină comportamentul individual şi comunitar, nu sunt prea multe. Am putut asista la o şedinţă a reprezentanţilor pe cartiere a cetăţenilor din oraşul Baltimore din Statele Unite. Aproape toţi de culoare. Trebuie să spun că aceşti reprezentanţi nu făceau parte din partide politice, şi făceau muncă benevolă în interes comunitar. Poate din acest motiv proiectele lor erau realiste, concrete, toate în beneficiul comunităţii. Sursele financiare diverse, de la guvernele centrale, de la administraţia locală, sponsorizări, sau chiar contribuţii proprii. Tot diverse erau şi proiectele pe care şi le propuneau pentru o viaţă comună mai bună. Erau proiecte tehnice, legate de infrastructură, proiecte sociale şi culturale, proiecte de dezvoltare ce implicau şi noi locuri de muncă. Nu aveam cum să nu fiu uimit de acest mod de viaţă comunitar când la noi, asta o ştim toţi, e foarte greu să se înţeleagă între ei, pe chestiuni vitale, câţiva cetăţeni de la scara aceluiaşi bloc…

Poate că e momentul să începem să ne înţelegem mai bine. Şi pe această înţelegere să înfiripăm proiecte comune, începând cu cele mai mici şi finalizând cu unul mare. Atât de mare încât Iaşul, casa noastră comună, să-şi regăsească aspiraţiile într-un viitor strălucit, dar… nu prea îndepărtat.