Vineţii

Operând o distincţie importantă, aceea că unii termeni latineşti, cum sunt niger şi viridis, au descendenţi în toate limbile din familia romanicelor, pe când, în alte cazuri, de la o limbă la alta, nu sunt evidente „moştenirile”, S. Dworkin s-a referit şi la denumirile pentru culoarea „albastru”, una pentru care, în latină, nu există un termen… standard, o dovadă fiind aceea că, individual sau grupat, limbile romanice cunosc rezolvări denominative caracteristice. În franceză şi italiană, denumirea de bază este de origine germanică, bleu, respectiv blu (cf. engl. blue, germ. blau), spaniola şi portugheza folosesc un termen de origine arabă, azul, iar în română s-a păstrat un compus latinesc format cu albus, reflectat de albastru.

* Cecitate? Fără a intra în amănunte, răspunsul, de tatonare, dat de conferenţiar la întrebarea privind cauzele absenţei numite, acela că romanii nu ar fi avut un motiv să folosească un termen-noţiune din cauză că, în mediul lor natural, nu aveau repere într-o astfel de culoare, este improbabil: ar trebui să admitem eventualul avantaj, pe terenul realiilor al germanicilor, ori al arabilor. Oricum, drept contrapondere la ipoteza de mai sus, de ce n-am reveni la întrebarea retorică pe care o formula un lingvist german, dacă nu cumva romanii erau orbi în materie de „albastru"? (K.E. Götz, Waren die Römer Blaublind?, 1908).

* Mărturia românei. Pe baza unor cuvinte din limba română, descoperim uşor urme de „albastru” în latină, măcar sub ipostaza de nuanţe, căci şi romanii vor fi fost tot atât de particularizanţi referitor la culoarea materiilor precum sunt laponii când observă zăpada, pirineenii când evaluează plantele medicinale, ca să nu mai vorbim de români în ceea ce priveşte feţele „verdelui”, care au peste zece nume din acest spectru. Dacă la romani nu va fi fost frecventă o anumită culoare a ochilor, cea stimulatoare denominativ spre „albastru” (ca la barbarii nordici), iar apele mărilor înconjurătoare peninsulei nu vor fi stăruit în spectrul comparabil, tot rămâne un element de cadru natural omniprezent şi inevitabil, cerul. Dl Dworkin însuşi s-a referit la caeruleum (iată un enunţ de manual elementar de latină: „Caelum caeruleum est”); de altfel, după acelaşi tipar mental, românii din nordul ţării identifică prin adj. ceríu un albastru deschis.

* Mieríu („aliniat”, prin –íu, de la miéru) este astǎzi un regionalism, înregistrat în „Tezaurul” Academiei cu sensul „de culoare albastră, ce variază între albastru-deschis şi albastru-închis, până la violet”. Este, prin mier, o moştenire din latină, dar merus înseamnă „pur, curat”. Dacă descendentul românesc a ajuns să numească culoarea „albastru”, atunci, după o sugestie etimologică pe care i-o datorăm colegei Gabriela Haja, „merus-curat” latinesc a putut descrie, într-o oarecare sintagmă din latină, şi un referent albastru-curat cum ar fi cerul… fără nori, a cărui culoare variază ca nuanţe. Într-o monografie a satului Răşinari (Sibiu), autorul, Victor Păcală, descria felul cum se obţin diferite culori vegetale, printre care „faţa [culoarea] cerului sau mierie (vânăt), faţa nucului (brun)…” ş.a. Aşadar, mieriul este culoarea cerului; iată însă şi alte aplicaţii: „ochi mierâi” (Cantemir), „apă merie” (la Brătescu-Voineşti) etc.

* Vânătul mai este, în vorbirea populară, un nume curent pentru diferite nuanţe de „albastru” (până la violet). Şi acest cuvânt este (şi în italiană sau portugheză) moştenit din latină: venetus înseamnă „albastru, de culoarea mării”, iar dicţionarele enciclopedice îl raportează la Veneţia. Câteva determinări: „curechi vânăt”, „stânjenei vineţi”, ba şi „buze vinete”. De remarcat atracţia culorii pentru cromatica poetică, la Blaga: „Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt, te-aş duce uneori să ne lovim de soare. Să ne întâmpine o piersică pe creangă, ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare”.

* Vineţii. La noi, numele statului-port este depistat în substantivul veneţíe, cu semnificaţia generală de „tărâm îndepărtat”, ce s-a interferat cu derivate pe teren românesc ale adjectivului vânăt. Sensul de „firmament”, din versurile populare „Până-n sus la vânăţie, La Sfânta Maică Marie”, rezultat prin extensie, reprezintă o hiperbolă. Pentru că, din amintiri despre peregrinările spre Veneţia şi spre alte oraşe europene, ale negustorilor sau ale participanţilor la diferite misiuni diplomatice, urmărind obţinerea de ajutoare contra turcilor, după pătrunderea lor în Balcani (realităţi istorice transfigurate într-o tulburătoare proză a lui Vintilă Horia, „Cavalerul resemnării”), s-a închegat imaginea depărtărilor inaccesibile, a căror situare „geografică” se realizează, în basme, prin referenţiale numerice simbolice: „Peste nouă mări, nouă ţări şi nouă vineţii”.

* De la Goga citire. Oricum ar fi „feţele” lucrurilor, nu putem s-o uităm pe „Aniţa cârcimăriţa” (din Cântece), un „drac cu ochii vineţi”. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi