Vorbe piezişe

Un lucru pe care îl observ zi de zi citind, contemplând lumea, ca să zicem aşa (în ziare, la tv, în discuţii): cu cât ignoranţa e mai mare, cu atât intransigenţa şi verdictele sunt mai ferme.

Necazul ignorantului este că citeşte trunchiat. Chiar dacă modelul este bun, el citeşte parţial, scoate ceva din context şi o (îl) dă drept adevăr absolut. Iar ignoranţii de azi nu mai au inocenţa gogoliană a lui Manilov, ci devin tot mai violenţi. Ignorantul e superficial prin definiţie. Violenţa lui se explică şi prin imposibilitatea lui de a convinge. Atunci devine arogant, căci, cum zice vorba ţărănească, prostul nu-i prost destul, dacă nu-i şi fudul. Citiţi forumurile şi vă veţi convinge.

                                                             *

Pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi zilnic doi litri de benzină.

                                                             *

Cred că au existat elite în „iepoca de aur”. Căci altminteri nu ar fi apărut un Pleşu, un Papahagi, atâţia profesori buni pe care i-am avut şi care m-au învăţat şi dincolo de materie. La noi nu s-a rupt definitiv firul între generaţii (cum s-a întâmplat în Rusia), părinţii mei, de pildă, au crescut în „capitalism”, ei gravitau în jurul unor oameni cu opţiuni antisocialiste surde, dar ferme. Poate că făceau parte din acea Românie subterană mult invocată. Elitele nu pot apărea decât dintr-o clasă de mijloc. Există aceasta? După rezultatele modeste ale partidului liberal din ultimii 24 de ani – nu! Clasa de mijloc este foarte subţire.

                                                                      *

Personajele lui Creangă sunt foarte locvace. Li se dezleagă limba repede şi din nimic. Când protopopul de Neamţ (în Moş Nichifor Coţcariul) le spune maicilor să se astâmpere în mănăstire, acestea izbucnesc într-un potop de vorbe în doi peri, cu tot soiul de aluzii licenţioase. Când Pavăl (în Amintiri) aduce „un talger de uscături ş-o garafă cu vin”, limba părintelui Buligă se dezleagă într-o binecuvântare a bucatelor şi a „băuturicii” bogată în vorbe şi mai mult mireană decât preoţească: „Binecuvântează, Doamne, mâncarea şi băuturica robilor tăi, amin! După aceea ridică un pahar, zicând. Mă închin, băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!”. Iar la plecare părintele îi va binecuvânta din nou pe catiheţi. La simpla întrebare a lui Chirică privitoare la fata luată la joc, Stan Păţitul răspunde cu limba bogată a celui proaspăt atins de stimuli erotici. Personajele suferă de un fel de mâncărime de limbă, care le face să debiteze adevărate monologuri. Sfânta Duminică suferă de limbariţă ca orice bătrână singură şi iniţiată în tehnica farmecelor. Tatăl lui Harap Alb e cicălitor şi palavragiu. Până şi Spânul se întrece în pilde şi comentarii digresive. Grupul comic Gerilă, Flămânzilă şi ceilalţi îl aduce la disperare pe Împăratul Roş cu peroraţii obraznice şi fals linguşitoare. Smaranda şi bărbatul ei se contrazic la nesfârşit, motiv pentru care se anemiază o vreme povestea Amintirilor. Comparându-l pe Creangă cu alţi mari umorişti ai lumii (Haşek, Twain, Dickens etc.), constatăm că vorba-lungă este comună tuturor. Se pare că umorul adevărat, de calitate, cere şi multă vorbărie.

                                                                   *

Ferotipia realizată la Slănic Moldova în 1885 şi dată acum la iveală de specialiştii Muzeului Literaturii Române Iaşi ne arată un Creangă cu chip de om bolnav, căci ultimii şase ani din viaţă au fost un chin pentru marele scriitor. „Tot universul e un val de plâns”, spunea Eminescu. Pentru prietenul său, Creangă, tot universul e un val de râs. Dar, iată, valul de plâns l-a prins şi pe el.

                                                                   *

Ponta din Pont a ajuns unde este pentru merite deosebite, ci pur şi simplu pentru că are o înclinaţie nativă spre minciună, calitate apreciată la maxim de partidul pe care-l reprezintă: minte la orice oră, cu naturaleţe şi cu zâmbetul pe buze şi este lipsit de cel mai elementar bun simţ. A doua “calitate de bază”, pe lângă mitomanie, este faptul că poate susţine faptul că el pe vremea comunismului pe faţă (nu cel mascat de acum) era un copil şi că nu a fost atacat de morbul comunismului. E adevărat, era un copil (nici acum nu-i mai matur), dar cine a fost crescut şi spălat pe creier în interiorul unui partid de sorginte 100% comunistă nu poate avea alte concepţii, diferite de ale mentorului spiritual. Vă aduceţi aminte? “Cine-a fost cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi că Bush”.

                                                                      *

Educaţia, sănătatea, serviciile publice, infrastructura şi multe alte zone slab dezvoltate sunt atât de rahitice tocmai pentru că indivizi ca Dan Voiculescu s-au înfruptat, după bunul plac, din resursele pentru care plătim cu toţii. Când i s-a înfundat şi este chemat să plătească pentru ceea ce a făcut, varanul reacţionează violent. Tot mai violent, pe măsură ce se apropie ziua sentinţei finale. Asta ne spune în primul rând că este speriat, furios şi conştient de vinovăţia lui. Dan Voiculescu este exponentul unei categorii de şmecheri ai ultimilor 20 de ani. O categorie care începe, încet, să piardă controlul resurselor, pe măsură ce sistemul judiciar finalizează dosare importante. Aşa să fie!