Adevarata ruptura

In ultimul timp, s-a vorbit, mai mult decit de obicei, de posibilitatea ruperii aliantei de la guvernare. Si-au dat cu parerea despre subiectul in cauza o multime de "specialisti": de la politicienii chiulangii, dar buni de gura, de la Bucuresti pina la "tehnocratul" Gheorghe Nichita, primarul navetist al Iasului.

Ipotezele lansate cu acest prilej au fost de tot felul. Astfel, ruptura dintre PDL si PSD ar fi inevitabila, dar ea ar urma sa se consume in preajma alegerilor prezidentiale, inainte sau imediat dupa. Inainte, daca pesedistii vor sa aiba mai multe sanse la victorie; dupa, daca noul (vechiul?) presedinte va dori schimbarea formulei de guvernare. Au existat si unii care nu s-au sfiit sa plaseze ineluctabila despartire pina la finele acestei veri.
Apoi s-a dicutat si despre cine ar fi principalul responsabil pentru fatalul divort cu nabadai. Liberalii, inca marcati de pierderea ciolanului, au dat vina pe Traian Basescu, pe care l-au transformat intr-un soi de factotum de cea mai joasa speta; pedelistii au aratat cu degetul spre pesedisti, acuzindu-i de demagogie, in vreme ce pesedistii au tinut sa sublinieze ferm ca vor iesi de la guvernare numai cind "vor vrea" muschii lor. Momentan, data fiind situatia economica dificila, au ales sa se "sacrifice" pentru tara si popor.

Ceea ce pare insa sa nu remarce nici un politician, de la centru sau de aiurea, este faptul ca alianta PDL-PSD e deja rupta. De fapt, ea s-a nascut scindata si anormala, ca un monstru diform cu doua capete, dar fara creier. Cum altfel poti explica permanentele dispute din interiorul coalitiei, ca si lipsa totala de rezultate? Inadecvarea ministrilor de promenada la realitatea cea de toate zilele? Impostura generala? Lipsa de rusine?

Alianta este rupta, dar si partidele care o reprezinta sint sfisiate de interese de grup, ba chiar si politicienii insisi vorbesc pe mai multe voci. Una spun in campania electorala, cu totul altceva fac la guvernare. Prin anii ’80, psihologii americani sustineau ca schizofrenia copiilor poate fi urmarea mesajelor contradictorii, inclusiv la nivel subliminal, ale parintilor. Daca-i chiar asa, atunci n-ar trebui sa ne mai mire de ce societatea romaneasca a ajuns atit de bolnava.

Dar si mai grav este faptul ca mai asistam la o ruptura. De data aceasta intre clasa politica si electorat, iar ea se adinceste de la un an la altul. Citi romani, chiar dintre cei care inca mai voteaza, se mai simt reprezentanti de senatorii si deputatii care ajung in Parlament fara sa faca nimic? Sau de ministrii care risipesc banul public in timp ce omului simplu i se cere sa stringa cureaua? Ori de un presedinte care considera minore probleme pe care altadata le aprecia ca majore? Asadar, ce rost are sa mai vorbim de rupturi?