Despre autonomia guvernului Ungureanu

Investirea rapida a guvernului condus de Mihai R. Ungureanu a fost o veste buna din perspectiva nevoii de stabilitate a tarii, intr-un an electoral si, totodata, intr-o perioada ce se anunta extrem de agitata pentru economia nationala, din cauza tulburarilor din zona euro. Noul cabinet are o marja de manevra destul de redusa, atit din cauza climatului politic general, cit si din considerente obiective, in primul rind financiar-bugetare. In raport cu echipa precedenta, cuvintul de ordine este mai degraba continuitatea, nu ruptura.

Aceasta nu inseamna, insa, ca nu exista elemente de noutate, iar unul dintre cele mai interesante vine din caracterul extrem de neomogen al reprezentarii partidelor componente, in conditiile in care PDL si-a retras din echipa ministeriala liderii de prim rang, in timp ce UDMR si UNPR si-au mentinut reprezentarea la virf. Avem, asadar, un premier independent aflat in fruntea unei echipe al carei nucleu (ministrii PDL) vrea sa fie tehnocratic, in timp ce periferia (ministrii UDMR si UNPR) isi mentine alura politica.

Pentru cei care apreciaza ca presedintele Basescu va fi oricum adevaratul conducator, formula nu are nimic bizar, in sensul ca nu exista nici un deficit politic in nucleu. Premierul Ungureanu nu va incerca sa-si dezvolte autoritatea, ci va fi un mediator intre ministri si totodata un intermediar privilegiat in relatia Guvern-Presedinte. Nu va fi nevoie sa se intilneasca o data la doua zile cu liderii PDL si nici sa creeze organisme de tip CoCoPo (consiliu de coordonare politica a coalitiei), notorii pentru ineficienta dovedita in anii 1997-2000.

Pe de alta parte, este larg raspindit si punctul de vedere conform caruia preluarea functiei de prim-ministru in astfel de conditii nu este decit o etapa in cariera politica a domnului Ungureanu, iar acceptul domniei sale a fost conditionat de garantarea unui grad mai mare de autonomie, atit in raport cu Presedintele, cit si fata de PDL. In aceste conditii, ar fi de asteptat ca primul-ministru sa se intilneasca frecvent cu liderii acestui partid, dar nu atit pentru a asculta, cit pentru a se face ascultat.

In fine, nu trebuie neglijata nici a treia varianta, in care – indiferent ce s-a discutat inainte ca domnul Ungureanu sa accepte insarcinarea Presedintelui – ponderea cea mai importanta in decizia guvernamentala o va avea tot conducerea de virf a PDL, care va gasi metodele pentru a-si transmite optiunile catre Palatul Victoria. O va putea face prin intilniri directe cu premierul, prin solutii de tip CoCoPo sau prin diverse formule de dialog care sa implice si ceilalti jucatori importanti (Presedintele, aliatii din coalitie).

Probabil ca vom asista la o combinatie intre aceste trei modele, in formule ce variaza de la domeniu la domeniu. Insa normal ar fi ca premierul sa incerce impunerea, pe cit posibil, a celui de-al doilea tipar, care i-ar oferi si o postura mai buna in tentativa sa de a redeschide dialogul cu opozitia. In mare masura, aceasta a fost si solutia incercata in anul 2000 de Mugur Isarescu, chemat in fruntea guvernului de coalitie CDR-PD-UDMR in circumstante oarecum asemanatoare cu cele de fata – desi probabil mai grave. Cu observatia ca domnul Isarescu nu si-a dorit cu adevarat candidatura la prezidentialele din acel an (nu cauta o prelungire a escalei in viata politica), exista elemente similare intre situatia de atunci si cea de astazi.

Dincolo de nerabdarea opozitiei si de nelinistile puterii, guvernarea Mihai R. Ungureanu ar putea exercita aceeasi influenta stabilizatoare asupra climatului pre-electoral pe care a reusit-o echipa domnului Isarescu. Pentru aceasta, indiferent care sint intentiile politice de viitor ale primului ministru, ar fi bine daca si-ar cistiga rapid si apara cu fermitate autonomia – daca e nevoie, chiar amenintind cu demisia.

Replica oarecum concilianta pe care i-a oferit-o liderul PSD in Parlament, inainte de votul de investitura, a mizat tocmai pe concretizarea scenariului in care domnul Ungureanu ar deveni un interlocutor acceptabil, asa cum – din unghiul USL – domnul Boc nu reusise sa fie. 

In sistemul romanesc dominat de presedinte, dar fara a inceta sa fie „partitocratic", proba cea mai importanta a autonomiei unui prim-ministru este capacitatea sa de a dialoga cu opozitia pe teme legate de actul de guvernare. De a o chema la discutii fara a se teme de represalii si de a-si lua angajamente fara a risca sa fie subminat de subordonati. Mugur Isarescu a facut-o cu discretie, aratind ca pe atunci se putea. Ar fi de asteptat ca si domnul Ungureanu sa incerce un astfel de demers. Daca nu o va face sau daca discutiile se vor bloca imediat, actualul guvern va fi silit sa se limiteze la administrarea afacerilor curente, pina la alegerile legislative.

Cu alte cuvinte, abia in urmatoarele zile sau saptamini vom afla ce fel de guvern se afla la Palatul Victoria. Dar chiar si in ipoteza nefavorabila in care nu se va discuta sau nu se va ajunge la nici un fel de intelegere pe chestiuni de substanta, partile ar putea si ar trebui sa stabileasca un canal de comunicare in perspectiva bunei organizari a alegerilor si a armonizarii punctelor de vedere in problematica europeana. Sint chestiuni importante, teme care privesc intreaga societate – si de la ele poate porni un proiect de detensionare a vietii politice romanesti.