La mica ciupeala

Orice meci international al unei echipe de fotbal din Romania, culminind cu echipa nationala, se desfasoara dupa acelasi scenariu. Un inceput sters din partea alor nostri, presarat cu erori grave din partea alor lor. Asadar, adversarii nu sint o echipa invincibila, constata cu optimism comentatorii. De cele mai multe ori pe finalul primei reprize, alteori, la jumatatea celui de-al doilea "act", adversarii deschid scorul. "Dintr-o faza care nu anunta nimic", isi exprima frustrarea aceiasi comentatori. Pentru un cunoscator, soarta partidei pare pecetluita. Timp de 15 minute ai nostri se apara ca brazii si reusesc sa degajeze toate baloanele trimise in careu. Prind curaj, si, pe un contraatac, rateaza o ocazie imensa de gol. Pina la fluierul de final, strainii mai marcheaza cel putin o data. "Meritam mai mult", e concluzia unanim acceptata de antrenor, jucatori si jurnalisti. Iar diferenta mica de scor,  doua-trei goluri maxim, mai ca le da dreptate.

Se cauta apoi vinovatii. Primele variante, lipsa de valoare a jucatorilor nostri sau arbitrajul care ne-a dezavantajat in momentele cheie ale meciului. Analizele exhaustive pun in discutie viata de noapte a jucatorilor, scandalurile din fotbalul romanesc, lipsa de profesionalism a patronilor sau presedintilor, situatia jalnica de la nivelul echipelor de juniori. Fireste, banii: "un jucator de-al lor valoreaza cit toata echipa noastra". Niciodata nu se discuta despre atitudinea jucatorilor in teren. Or, ce deranjeaza cel mai mult la reprezentarea fotbalului nostru in competitiile internationale nu este infringerea in sine, ci modul in care sintem infrinti. Mereu dupa acelasi scenariu, mereu fara sa aratam nimic, mereu la limita, mereu cautind si gasind scuze. De la "anticul" Borussia Dortmund – Steaua (5-3) din 1996, nu-mi amintesc vreun alt meci in care sa fiu mindru de o echipa romaneasca atunci cind pierde. Poate ca exemple mai sint, dar foarte putine. Or, emotia dupa un joc pierdut este la fel de "inaltatoare" pentru un microbist precum cea de dupa o victorie.

Explicatiile pentru decaderea fotbalului romanesc nu trebuie cautate doar in diferentele de ordin material si valoric dintre echipele noastre si cele din Occident, ci, poate in primul rind, in placerea de a juca. Cind ati vazut ultima data un fotbalist roman zimbind pe teren? Cu mingea la picior, nu rinjind ironic la o decizie a arbitrului? Urmariti-i atent! Din primul minut in care intra pe teren si pina la ultimul fluier, fotbalistii nostri se uita de mai multe ori la tabela de marcaj decit la spectatorii din tribune. Culmea, jucatorii straini care ajung in campionatul intern deprind aceleasi metehne si complexe, la fel ca si expatii trimisi sa conduca filialele companiilor multinationale din Romania. O fi ceva in aer!

Filosofia dupa care se ghideaza fotbalul autohton este, pastrind proportiile, filosofia intregii societati romanesti. Ne pregatim "meciurile" gindindu-ne mai intii la rezultat si mai putin la modul in care o sa evoluam. "Scopul scuza mijloacele", axioma pe care s-a dezvoltat capitalismul post-decembrist, nu e nimic altceva decit conceptul mioritic din fotbal "la mica ciupeala". Si ne mai intrebam de ce nu ne simpatizeaza nici arbitrul, nici adversarul. Ca sa cistigam, trebuie mai intii sa invatam sa pierdem frumos. Ca sa traim bine, trebuie mai intii sa stim sa traim frumos.