Marunta ciupeala

La sfirsitul partidei de fotbal dintre Portugalia si Romania, disputata simbata la Arnhem, prima reactie a antrenorului Emerich Ienei a fost sa-l dojeneasca parinteste pe fundasul Contra, aruncindu-l pe bravul fundas dinamovist in bratele deznadejdii, in postura de tap ispasitor. Ce a facut insa atit de grav jucatorul poreclit "Gurita"? In ultimele secunde ale partidei, Contra a executat un aut mult in fata, mingea ajungind la un jucator portughez, care a obtinut lovitura libera precedenta acelui gol nenorocit. Ienei i-a reprosat fundasului tricolor ca nu a trimis mingea cit mai departe de poarta noastra, pentru a trece cele citeva secunde necesare conservarii rezultatului alb. Contra, insa, a riscat, sperind intr-un ultim atac victorios, ceea ce n-ar fi fost pe placul batrinului tehnician. Daca jucatorul nostru nu ar fi "gafat", am fi obtinut un egal prestigios cu Portugalia. Asa, insa, ne multumim cu o infringere onorabila.
Daca am inceput editorialul de fata cu reprosurile lui Ienei este, pur si simplu, pentru ca declaratia antrenorului se inscrie perfect in filosofia fotbalului romanesc din ultimele decenii, filosofie care poate fi rezumata in doua cuvinte: marunta ciupeala. De treizeci de ani incoace, romanii care se joaca cu balonul rotund au invatat o lectie pina la virtuozitate: aceea de a distruge jocul adversarului. Intr-adevar, obsedati de Figo si Rui Costa, antrenorii nostri s-au concentrat exclusiv pe anihilarea lor. In rest, conform vechilor noastre marote, poate iese ceva: o gafa a lui Jorge Costa sau Dimas, un sut inspirat al lui Hagi sau Dorinel (sa ne amintim de Porto). Echipa Romaniei a ajuns la un asemenea stadiu incit nu poate fi invinsa la scor nici de Brazilia, nici de Franta, nici de Italia, fie ele in zi de gratie. Poate pierde onorabil, poate, intr-o forma maxima, sa scoata o remiza de rasunet si, daca mai pica ceva, ar putea iesi si victoria. Cum a fost, de pilda, la Toulouse cu aceeasi Anglie pe care trebuie s-o invingem, daca mai dorim o calificare in sferturi si un rezultat prestigios cu Italia. Numai ca, pentru a ajunge mai sus, nu e suficient sa distrugi. Trebuie sa mai si construiesti.
"Poate pica ceva"… Aceste trei vorbe ar trebui sa fie motto-ul inscris cu litere de aur pe fatada Federatiei Romane de Fotbal. Virusul temporizarii, adus acum 30 de ani de Angelo Niculescu, a patruns in ADN-ul fotbalistului imbracat in trei culori, transformindu-se in cancer. Si chiar daca ideea lui Angelo a ajuns la naftalina, a ramas doar filosofia temporizarii. Nu trebuie sa ne grabim, trebuie sa nu lasam adversarul sa joace, sa pasam inainte si inapoi, pentru a-l enerva, a-l scoate din ritm si, in rest, Dumnezeu cu mila. Poate pica ceva… Au existat tehnicieni, ca Valentin Stanescu, Mircea Lucescu sau Victor Piturca, antrenori care au incercat sa schimbe tactica echipei nationale. Aproape toti s-au intors spasiti la matca, zestrea ereditara fiind prea puternica. Iar atunci cind presedintele FRF, Mircea Sandu, sentimental cu cei care i-au creat propria aureola, a decis ca acesti jucatori trebuie sa aiba o ultima sansa de a se afirma pe cele mai inalte culmi, a gasit omul potrivit la locul potrivit. Din moment ce un antrenor tinar nu se poate impune in fata camarilei Hagi – Popescu – Petrescu, cine ar fi mai indicat decit mos Ienei, tehnicianul ideal pentru micuta ciupeala?
Meciul Portugalia – Romania a fost pregatit minutios. S-au gasit antidoturi perfecte pentru vedetele lusitane. Figo n-a miscat, Rui Costa a fost un anonim, nu mai vorbim de Joao Pinto. Dar, ce folos? Nu ne-a invins nici unul dintre ei, ne-a batut Costinha, jucator de rezerva la AS Monaco. Ne-a invins Costinha, pentru ca fundasul Cosmin Contra a vrut sa schimbe, in cinci secunde, configuratia genelor din ADN-ul tricolor. Cel putin asa vrea sa lase sa se inteleaga Emeric Ienei: ne-a batut Costinha, din vina lui Contra. Dar realitatea este alta: ne-am batut singuri. Cu exceptia primei jumatati de prima repriza, cind portughezii au stat calare pe noi si am rezistat cu succes (ca la asta nu ne intrece nimeni!), restul meciului de la Arnhem a fost la mina noastra. Ba mai mult, dupa pauza, simtind ca nu-i merge jucarica, antrenorului portughez Humberto Coelho i-a intrat frica in oase si a sunat retragerea. In cel mai pur stil romanesc, dar cu o singura diferenta: lusitanii aveau trei puncte in buzunar si isi permiteau o remiza. Din nefericire, noi nu.
Daca exista un Dumnezeu al fotbalului, acesta a pedepsit echipa Romaniei, intorcindu-si fata spre Portugalia. Pentru ca, zice o vorba romaneasca, "Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista". Dar acelasi zeu al celui mai iubit sport a mai dat o sansa romanilor. Anglia a batut Germania, oferindu-le sansa unei schimbari fundamentale in numai trei zile. Poate si suspendarea lui Hagi se inscrie in coordonatele aceleiasi predestinari oculte, fiindca schimbarea fundamentala se face si prin sfarimarea emblemelor. In meciul cu Anglia nu mai tine principiul "poate pica ceva", fiindca de la Hagi nu mai are ce sa pice. In meciul cu Anglia trebuie sa abordam o alta lozinca, neobisnuita pentru Ienei si tricolori: "totul sau nimic!". Meciul cu Anglia trebuie cistigat, si inca la un scor concludent, pentru a contracara eventualele surprize neplacute de la meciul Germania – Portugalia. Pare imposibil, nu-i asa? Daca echipa noastra s-ar fi numit Anglia sau Germania, nimic n-ar fi imposibil. Dar sintem romani si purtam, fatalmente, germenul national al ciupelii marunte. Astfel incit, trebuie sa spun – desi as da orice sa ma insel – calificarea noastra in sferturile de finala la Euro 2000 nu pare imposibila. Este imposibila! (Nicolae GRECU)