Sfirsit de epoca: Giovanni Becali

Nu este de mirare ca ministrul de interne, Vasile
Blaga, intervine cu atita energie in cazul
Dinamo, chiar daca pare o ciudatenie. Brandul
Dinamo este prea strins legat de oamenii ordinii
pentru ca acestia sa stea cu miinile in sin, mai
ales acum, intr-o perioada cind dosarele filfiie
de zor pe la parchete. Nu e nicicum de mirare ca
echipa care, pina la Revolutie, avea cel mai bun
palmares romanesc in Cupele Europene (chiar
si in ciuda victoriei Stelei de la Sevilla) trece prin
asemenea momente penibile si, cu mici exceptii,
de la ’89 incoace, intreaga istorie a clubului din
soseaua Stefan cel Mare este un sir de
asemenea episoade, incepind cu Vasile Ianul si
terminind cu recent demisionarul Ioan Becali,
care pare a reprezenta punctul de cotitura al
nefericitei grupari canine. Nu fiindca fostul
impresar a distrus un edificiu construit cu migala
de „arhitectii” Badea, Borcea sau Netoiu: nici
acestia nu sint usi de altar. Borcea este bagat
pina in git in scandalul Mutu-Inter, alaturi de
„inamicul” Becali; Badea nu poate fi strain de
iarmarocul non-stop inchis pentru renovare in
urma cu un an si jumatate; cit despre Netoiu, cel
ce pozeaza in salvatorul firmei, este suficient sa
amintim ce bine a facut Universitatii Craiova,
echipa pe care o patrona la un moment dat,
dindu-l gratis, printr-o inginerie demna de toata
greata, pe Claudiu Niculescu dinamovistilor, intr-
un moment in care oltenii erau gata sa faca o
buna afacere cu Dinamo Kiev. Evident,
„Comandantul” merita o statuie in curtea clubului
Dinamo pentru amintita inginerie, dar tradarea
se invata usor si se dezvata greu. Scandalul
Becali (includem aici si cercetarile privitoare la
transferurile dubioase din fotbalul romanesc)
poate reprezenta o cotitura nu numai in istoria
clubului Dinamo, ci chiar a intregului fotbal
romanesc.
Ani si ani de zile, Becali a fost considerat un
Richelieu al fotbalului romanesc, condus pe
hirtie de Mircea Sandu si Dumitru Dragomir. Un
cardinal din a carui palarie ieseau sume uriase,
prin vinzari de jucatori facute cu o arta pe care
nu putem sa i-o negam. (Incotro mergeau aceste
sume, speram sa aflam curind!) Se spunea
mereu ca echipa nationala nu era facuta de
Iordanescu sau Piturca (in primul mandat), ci in
functie de interesele fratilor Becali de a promova
un jucator sau altul. Era perioada de maxima
inflorire a firmei fratilor Becali, care lucrau fara
concurenta intr-o perioada in care aceasta
meserie de-abia se ucenicea in Romania.
Nimeni nu se putea opune „eminentei cenusii”, si
cum naiba sa se opuna cind noul hobby, fotbalul
profesionist, revela sefilor si sefuletilor cai
nebanuite de imbogatire. Pe linga eminenta-
spertarul-sef, ceilalti conducatori (de liga,
federatie, cluburi) invatau cu sirg meseria de a
scoate bani cu virf si indesat din fotbal. Nimeni
nu putea zice nici „pis” lui Giovanni, care, cu
relatiile sale pe la marile cluburi din Occident
(Spania, in special), vindea fotbalisti pe sume
care (se zicea!) intrau in conturile calice ale
gruparilor noastre, care ramineau tot calice, in
contrast cu buzunarele conducatorilor.
Iata, insa, ca steaua lui Giovanni a inceput sa
apuna. Mai intii in Vest, unde conducatorii de pe
acolo au inceput sa-si dea seama cu cine au de
a face. A fost, mai intii, faimoasa zarzuela de la
Sevilla, cu contractul lui Filipescu, de fapt,
tiganie in toata regula, care a dus la inchiderea
portilor pentru fotbalistii romani pe piata
spaniola. Aducerea lui Gica Popescu la firma a
fost o incercare disperata de spalare a imaginii
firmei, iar Gica avea perfecta dreptate sa se
enerveze cind era etichetat drept „unealta lui
Becali”. „Am o personalitate prea puternica
pentru a fi manipulat”, spunea „Baciul”, dovedind
mai tirziu ca cei care puneau asemenea intrebari
puneau, de fapt, degetul pe rana. Dupa faimosul
sau moment de ratacire, Adrian Mutu a renuntat
la serviciile firmei becaliene, reactia violenta a lui
Giovanni dovedind cit de grea a fost lovitura. Alti
fotbalisti de frunte au urmat exemplul
„Briliantului”. Nici retragerea lui Giovanni din
impresariat, nici trecerea sa in manageriatul de
club n-au avut efecte pe plan extern, pentru ca
firma era legata cu fire prea trainice de numele
Becali. Pe plan intern, dezastrul pare si mai
mare, din moment ce ambele incercari
manageriale ale lui Becali (Rapid si Dinamo) au
fost sortite esecului. Cum esec s-a numit
incercarea de lansare a lui Popescu spre fotoliul
prezidential al FRF. Mircea Sandu a cistigat
cursa, impotriva sentimentului general de
lehamite, pentru ca s-a inconjurat de o echipa
tinara si ambitioasa, deloc dispusa la
compromisuri cu alde Giovanni si Victor. Colac
peste pupaza armineasca, fiscul cerceteaza
toate matrapazlicurile din activitatea firmei
Becali, iar Sebastian Bodu nu prooroceste deloc
a bine ex-impresarului si ex-managerului.
Indiferent de soarta personajului, mitul Giovanni
Becali-Richelieu se apropie vertiginos de
obstescul sfirsit. Se dovedeste acum ca fosta
eminenta cenusie n-a reprezentat altceva decit
vechiul bisnitar de bilete de cinematograf,
proiectat de un sistem impur pe o scara
superioara.