Tablou de familie cu administratia publica locala romaneasca

In epoca victoriana, Raj-ul, administratia imperiala britanica din India, numara in jur de 900 de functionari. Doar 900 de oameni si o armata de 70.000 de soldati asigurau guvernarea unui teritoriu imens (la aceea vreme, posesiunile coloniale britanice din regiune mai includeau, in afara de India de astazi, Pakistanul, Afganistanul si Bangladesh si peste 250 milioane de locuitori. Fara a avea la dispozitie retele de calculatoare sau telefoane, chiar daca existau, e drept, o retea extinsa de telegraf si una de cai ferate.

Comparati aceste cifre cu realitatea de astazi din administratia publica romaneasca. De exemplu, Primaria Iasi are in jur de 1300 de angajati. Poate nu toate posturile sint ocupat, dar atitea sint normate. Si pentru a evita orice confuzie, aceasta cifra nu include politia comunitara. Unii ar putea spune ca altul este contextul actual, ca serviciile oferite de autoritatile locale sint semnificativ mai extinse. Se poate, dar e doar partial adevarat. Altfel nu am avea diferente atit de mari in ceea ce priveste numarul personalului angajat in primarii si alte institutii in orase de dimensiuni comparabile din tara. De pilda, Primaria Cluj are in jur de 850 de salariati, cea din Timisoara – circa 600, iar in Brasov sint mai putin de 400 de functionari.

O astfel de analiza e cu atit mai relevanta in perioada actuala, in care una dintre temele majore la ordinea zilei este reducerea numarului de angajati bugetari. O prima observatie e aceea ca, in sine, termenul de bugetar risca sa creeze destule confuzii in contextul acestei discutii. Pentru ca trebuie facuta o distinctie clara intre personalul angajat in administratia publica centrala si locala si cel din invatamint sau sanatate, de exemplu. Chiar daca toti sint platiti din fonduri publice, abordarea ar trebui sa fie din start diferita. Probabil ca, din punct de vedere numeric, personalul din invatamintul romanesc nu e supradimensionat, chiar daca in ceea ce priveste calitatea acestuia sint multe lucruri de discutat, iar in domeniul sanitar avem chiar o criza de medici si asistente medicale datorita migratiei profesionale in Europa Occidentala. Prin urmare, a face discutia la pachet e o idee de-a dreptul contraproductiva.

Sa revenim, insa, la personalul din administratie. Nu numai ca acesta a crescut in ritm galopant in ultimii ani, cind, pe fondul cresterii economice de dupa 2000, statul in general si autoritatile locale in particular au avut la dispozitie bugete relativ generoase si in ceea ce priveste schema de personal, si in ceea ce priveste investitiile, dar cresterea a fost haotica, fara o logica interna reala. Rezulatul: organigramele institutiilor din administratia locala s-au umflat in ritm alert si inegal. De multe ori din ratiuni clientelare, care nu au nimic de a face cu interesul public. Asa se si explica diferentele enorme in ceea ce priveste numarul de angajati intre diferite structuri interne care functioneaza in cadrul unor administratii publice din tara ce fac, in fond, acelasi lucru. De altfel, in teoria managementului este bine documentata aceasta tendinta a birocratiilor de a se extinde permanent in baza unei logici interne care inventeaza nevoi artificiale pentru a-si justifica expansiunea.

Ajungem in acest punct la una dintre observatiile importante legate de costurile reale ale unei administratii excesiv de numeroase. Nu e vorba doar de costurile de personal suplimentare propriu-zise, care incarca artificial bugetele locale, ci si de costurile ascunse. Pentru a-si justifica existenta, o birocratie supradimensionata inventeaza artificial functiuni inutile (avize, rapoarte etc) si se incarca fara rost cu tot felul de documente, acte oficiale, certificate etc. pe care le cer solicitantilor, persoane fizice si juridice. Or, totul costa. Timp si bani. In plus, introducind avize peste avize, marind traseul hirtiilor, creste cel putin in acelasi raport si coruptia inerenta asociata procesului. Punind toate cap la cap, ajungem in final la o risipa de resurse care de regula nu este luata in calcul atunci cind se fac analize pe aceasta tema.

Problema e ca, si din acest punct de vedere, o abordare in ansamblu, asa cum tinde sa faca acum guvernul, are putine sanse sa rezolve problema la modul fundamental. Se pot obtine, desigur, niste rezultate din punctul de vedere al scaderii cheltuielilor publice, dar nu se elimina deficientele de fond din administratie. Cu alte cuvinte, in final nu vom avea o administratie publica, mai ales la nivel local, mai eficienta, ci doar una ceva mai redusa numeric. In acest punct trebuie insa spus ca executivul nici nu poate face mare lucru. E treaba autoritatilor locale. Premisa fiind aceea ca niste oameni competenti si responsabili ar folosi acest context de austeritate financiara pentru a face o analiza realista si onesta a mecanismelor si procedurilor interne de functionare ale institutiilor pe care le conduc, in ideea de a le transforma in viitor in structuri mai ieftine si mai eficiente.

Exista, de altfel, in management un concept care se refera exact la acest tip de demers. Poarta numele, in engleza, de Reengineering si a fost introdus de doi autori americani, Michael Hammer si James Champy, care au studiat si explicat maniera in care, la inceputul anilor ’90, citeva dintre marile corporatii globale au obtinut cresteri spectaculoase de productivitate pe aceasta cale. In esenta, e vorba de un proces de regindire din temelii a functionarii unei institutii, de exemplu o primarie sau o directie descentralizata, de la proceduri si procese la organigrama interna de organizare, pentru a elimina blocajele birocratice, functiunile si costurile inutile.

Ce sanse sint sa se intimple cu adevarat asa ceva? Probabil nu foarte mari. Din doua motive: 1. exista un deficit major de competenta si de responsabilitate la nivelul autoritatilor locale; 2. desi nemultumite, comunitatile locale sint in marea lor majoritate pasive, asa ca nu e de mirare ca foarte rar vedem initiative cetatenesti care sa puna presiune pe autoritatile locale. La fel de decuplate sint si elitele locale si ONG-urile. E o veste proasta, pentru ca, intr-o masura poate chiar mai mare decit demersurile de la nivel central, aici se afla cheia unei reforme reale si profunde a institutiilor statului roman. O reforma care nu se poate face, insa, exclusiv de sus in jos, fara sprijinul si implicarea directa a comunitatilor locale.