Vinovatul fara chip

Dupa sase ani de asteptari, a venit sentinta in cazul masacrului de pe Otopeni. A fost trimis in inchisoare comandantul dispozitivului de aparare a Aeroportului Otopeni – generalul maior Dumitru Draghin, cel din vina caruia unitatile care trebuiau sa apere zona au inceput sa se impuste intre ele. In masacrul de la Otopeni au murit 50 de militari. Rudele victimelor considera solutia data de Curtea Suprema de Justitie ca nesatisfacatoare, socotind ca numarul vinovatilor este cu mult mai mare. Nemultumit este si Ministerul Apararii, care a fost obligat la plata unor despagubiri in solidar cu generalul. In fine, nemultumite se arata si fortele politice care considera inutile si injuste procesele revolutiei.
Decizia Curtii Supreme de Justitie, luata dupa un proces foarte complicat, dar suspect de indelungat, este al doilea pas in pedepsirea vinovatilor revolutiei, dupa condamnarea generalilor Mihai Chitac si Victor Stanculescu. Pina acum au fost trimisi in judecata 245 de inculpati (dintre care 128 de ofiteri ai Ministerului de Interne si Ministerului Apararii), dar verdictele s-au lasat asteptate. Impresia generala, in acest moment, este ca s-au facut prea putine pentru "aflarea adevarului despre revolutie". Dosare importante privind evenimentele din Timisoara, Bucuresti si alte orase ale tarii, de dinainte de 22 decembrie si mai ales de dupa, au ramas nerezolvate.
In ultima vreme, au aparut destule date despre decembrie ’89. S-au scris analize bine documentate si memorii foarte interesante. Au aparut documente inedite. Rechizitoriile au capatat coerenta si sint verosimile. Asadar, in conditiile in care se stiu din ce in ce mai multe despre revolutie, care sa fie sursa defetismului si dezamagirii celor care sint dornici de adevar?
Pesemne, prima cauza tine de faptul ca adevarul vine prea tirziu. In primii ani de dupa
revolutie, cind exista o foame grozava de adevar, fiecare element inedit care aparea nu facea decit sa sporeasca misterul. Complicitatile si inertia politica au complicat accesul la informatii, iar puterea post-decembrista a incercat (si a reusit in buna parte) sa impuna o viziune oficiala deformanta asupra revolutiei.
A doua sursa a defetismului sta in aceea ca lecturile ulterioare ale evenimentelor nu confirmau viziunea eroizanta, triumfalista, impusa in timpul revolutiei. Devenea tot mai clar ca in timpul evenimentelor nu s-au confruntat un erou pozitiv – revolutionarul si unul negativ – teroristul. Cu timpul, s-au acumulat relatarile despre comploturi internationale, despre lovitura de palat pusa la cale de esalonul doi din PCR si despre mascarada televizata sustinuta de Ion Iliescu. Revolutionarii au aflat ca teroristii nu au existat, ca fortele Armatei, Militiei si Securitatii s-au impuscat intre ele sau au provocat moartea unor civili din cauza unor sinistre confuzii, intretinute de psihoza mediatica.
In fine, a treia cauza este mai greu palpabila. Multa lume are senzatia ca justitia nu poate sa dea seama in totalitate despre ceea ce s-a intimplat in decembrie 1989. Starea de spirit exceptionala de atunci si accidentele pe care le-a provocat ea sint mai usor de explicat cu instrumentele psihologiei sociale decit cu cele ale justitiei. Fiind vorba de evenimente complicate si exceptionale, jurisprudenta este putin pregatita sa dea raspunsuri.
Asa stind lucrurile, vom asista la un paradox: desi se vor sti tot mai multe despre revolutie, credinta ca adevarul va fi aflat va fi tot mai slaba. Isi spune cuvintul dezamagirea provocata de contrastul intre ceea ce lumea credea in 1989 ca se intimpla si ceea ce stim acum ca s-a petrecut. Adevarul este intotdeauna foarte complicat si prea putin magulitor. (Adrian CIOFLANCA)