Pelerini pe drumul scolii

Tuns scurt, cu breton, si cu ochelari mari, piciul din fata mea pare de abia iesit din "laboratorul lui Dexter", desenul animat de pe "Cartoon". Nu-i spun, insa, acest lucru. Nu stiu daca aprecierea l-ar jigni sau l-ar amuza, dar e foarte probabil sa nu stie despre ce vorbesc. Si asta pentru ca inceputul de secol XXI nu a adus in satul sau natal, Ciucani – Racaciuni, televiziunea prin cablu, ci doar un camion rablagit. Bun si asta, atit timp cit ii scuteste pe cei sase -sapte elevi din localitate, care sint inscrisi la Scoala din Racaciuni de mers pe jos catre scoala. "Asistentul lui Dexter", pe numele sau Vasilica Grigoras, ar fi putut sa faca gizmnaziul la Scoala din Fundu Racaciuni, localitate aflata la "doar" sase kilometri distanta de Ciucani, dar spune, doct, ca "prefer sa merg, uneori, 30 de kilometri pe jos, dar cel putin fac carte ca lumea". "Avem o masina mare, verde – continua acesta – care vine sa ne aduca la scoala si care ne duce inapoi, dar e foarte veche si, de multe ori, se strica. Atunci trebuie sa venim la scoala pe jos".
Profesoara Maria Rotaru, directorul Scolii din Racaciuni, imi explica ca, de fapt, masina cu pricina e un camion militar scos la pensie si achizitionat de Primaria din Racaciuni. Serviciile sale costa 100.000 de lei pe luna pentru fiecare elev si abonamentul trebuie achitat, chiar daca, citeodata, scolarii trebuie sa-si ia picioarele la spinare pentru a ajunge la cursuri. "Dimineata ma trezesc pe la ora sase si jumatate si plec spre locul unde vine masina, care ajunge la Ciucani pe la opt fara ceva, dar se mai intimpla sa intirzie. La scoala ajung pe la opt jumatate, noua fara ceva. Uneori, mai intirzii, dar profesorii stiu situatia mea si nu zic nimic. Daca masina nu vine, trebuie sa o iau pe jos. Atunci, fac cam doua ore si jumatate pina la scoala si pierd primele doua ore. Incerc insa, sa copii de la colegi ceea ce s-a predat, asa ca nu pierd prea mult din lectii. Orele se termina la unu si jumatate sau doua si jumatate, iar masina pleaca la ora patru", povesteste Vasilica. Ajuns acasa, acesta isi face lectiile, dupa care se baga in pat, pentru ca a doua zi trebuie sa o ia de la capat. "Nu prea mai am timp de altceva, dar, oricum, trebuie sa vin la scoala. Daca nu ai carte, nu ai parte", adauga, clipind repede din spatele ochelarilor mari, piciul din fata mea. Daca faci abstractie de inaltimea lui, nu zici ca e doar in clasa a V-a. "Nu mi-e frica sa merg pe jos, chiar daca e noapte. Cind masina nu circula si veneam la scoala cu microbuzul ce transporta oamenii care lucrau la ISCIP (ferma de porci de la Nicolae Balcescu, n.r.), trebuia sa ma trezesc la ora cinci dimineata. Odata, nu am mai prins-o si a trebuit sa vin pe jos. De-acuma m-am obisnuit", spune Vasilica Grigoras.
"Plimbare" de opt kilometri
Micul Vasilica se poate considera, intr-un fel, norocos: se duce acasa cu un mijloc de transport, chiar daca acesta "uita" sa vina uneori. Pentru Elena Turcu, una dintre colegele sale de clasa, si pentru ceilalti 20 de elevi care locuiesc la ferma "Agronova", fosta ferma a PCR, din apropierea comunei, mersul la scoala inseamna o "plimbare" zilnica de opt kilometri pe jos. Ceusescu a construit pentru lucratorii de aici citeva blocuri, dar a uitat sau nu a mai apucat sa faca si o scoala pentru copii acestora. Drept urmare, micutii au fost inscrisi la gradinita si scoala din sat, care se afla la aproape patru kilometri departare. O distanta care, indiferent de anotimp, e parcursa pe jos. "Venim peste dealul ce separa ferma de scoala, pentru ca drumul e mai scurt. Pe soseaua nationala e mai usor si mai curat, dar e distanta mai mare", ne explica Elena, un napirstoc balai, care pare ca ride tot timpul. De cind a intrat la gradinita si pina azi, ea se trezeste la ora sase dimineata, da mincare la animale, deretica prin casa – "pentru ca nu pot lasa casa oricum", si, pe la sapte si ceva, pleaca spre scoala. Impreuna cu fratiorul ei, Andrei, care e in clasa a III-a si cu ceilalti copiii din ferma. "Sintem vreo 20, asa ca drumul pina la scoala trece repede", spune Elena. Unul dintre ei e ceva mai deosebit. Elev in clasa a VII-a, Silviu Pana sufera de un handicap locomotor si de vorbire, dar asta nu-l descurajeaza citusi de putin. "Vara e foarte frumos, in timp ce iarna drumul e deschis de oamenii din sat care vin la munca la ferma. Primavara si toamna e insa, mai greu, mai ales cind ploua", marturiseste baiatul. Frica nu le-a fost niciodata, desi iarna, cind pleaca de acasa, e intuneric afara si, dupa cum recunosc si ei, pe dealuri ar putea umbla oricine.
La 25 de kilometri departare, adica mai putin decit drumul pe care il face Vasilica Grigoras pina la scoala si inapoi, destui liceeni merg cu limuzina pina la la coltul strazii pentru a-si cumpara tigari, pentru ca altfel obosesc. Pentru elevii de la ferma de linga Racaciuni sau de la Ciucani, "plimbarile" de citiva kilometri au devenit obisnuinta. Multi dintre cei care fac parte din prima categorie au in catalog note de supravietuire si citeva zeci de absente. Elena Turcu, napirstocul balai care pare a ride tot timpul de la ferma de linga Racaciuni, are in catalog numai note de noua si zece si nici o absenta. Si unii si altii traiesc in Romania inceputului de secol XXI. E, poate, singura asemanare. (Eduard CUCU)